Despre mine

"All you have to do is write one true sentence. Write the truest sentence that you know."

Te iubesc.
Ah, nu, trebuie să am mai mult de atât. Trebuie să pot mai bine de atât.

Cel mai simplu ar fi să scriu ceva despre mine. Ceva ce știu sigur că e adevărat. Mult mai adânc, mult mai complex sau mai relevant decât faptul că te iubesc.
Ceva despre care sunt complet sigură. Nimeni nu poate contesta adevărul a ceva ce afirm despre mine, doar nimeni nu poate ști mai bine decât mine... dar... Ce știu despre mine?

Ce sunt eu de fapt și ce e doar o normă socială cu care mă identific pentru că așa mi s-a spus? Unde e granița? Oare nu sunt toate cuvintele doar o normă socială până la urmă?

Dacă elimin sexul, rasa, naționalitatea, standardele de frumusețe și media de inteligență, cu ce rămân? Dacă elimin toate definițiile cu care am ales să mă identific, ce stă la baza lor?

Sunt o ființă umană... Dar oare nu este și asta o convenție? Un nume ales pentru a putea categoriza, pentru a putea face diferența între "noi" și alte ființe, pentru a ne justifica așa-zisa superioritate, pentru a legitima exploatarea lor după bunul nostru plac?
Trăiesc. Simt. Experimentez o gamă largă de emoții și învăț să trăiesc cu ele. Emoțiile sunt reale, nu? Trebuie să fie reale, doar au atâta putere...
Gândesc. Gândesc prea mult.

Gândesc prea mult, deci exist?

I'm a little drunk and I need you now...

În tot timpul ăsta mi-am repetat că nu am nevoie de tine, că nu am nevoie de nimeni, că mi-e mai bine singură...
Poate că da, îmi e mai bine singură, dar tot singură am să înnebunesc...

Am nevoie de tine. Am nevoie să fii lângă mine... la dracu. Nu, nu am nevoie de tine. Nu am nevoie de nimic de la tine sau din tine pentru că în mod evident pot trăi foarte bine și fără tine.
Doar că nu vreau să o fac. Nu vreau să fiu nevoită să o fac.
Te vreau. Lângă mine. Acum.

Problema per se nu e că te vreau acum și tu nu ești aici acum - ci doar sentimentul de neputință care vine odată cu asta...

Monologuri imaginare II

De când ai conștiință?
De când își pasă ție ce fac eu?

Ah, e drăguț că încerci să ai grijă de mine. Oricât de tare m-ar enerva, pentru că nu am nevoie să ai grijă de mine, să-mi spui ce să fac, e drăguț ca încerci să o faci.
Nu e prima dată când o faci. Știu că dacă te vei nimeri prin preajmă, vei avea grija de mine, pentru că întotdeauna ai avut... în felul tău.

Dar nu ai grijă de mine decât fizic.
Să nu beau prea mult, să nu cad, să nu răcesc. Chiar dacă asta înseamnă ca tu să îngheți într-un tricou subțire în miez de noapte doar pentru că eu am insistat să nu port vreo jachetă peste rochia mea preferată.
Nu știu dacă ai idee cât de mult apreciez asta.

Dar nu de asta am nevoie. Îmi pot îngriji fizicul și singură, doar pentru că par fragilă nu înseamnă că sunt așa, iar dacă mă mai îmbolnăvesc din când în când... pot duce o răceală sau puțin disconfort fizic din când în când.

Cât despre sufletul meu... Sufletele sunt fragile. Niciodată nu știu cum să fac să nu-l rănesc. Dacă-i dau drumul risc să se întoarcă julit sau chiar să rămână prizonier pe undeva, dar dacă îl rănesc și mai tare ținându-l închis în încercarea de a-l proteja?

Nici tu nu îl îngrijești mai bine. Nici nu încerci să îl menajezi. Te comporți ca și cum n-ar exista sau ca și cum n-ar conta. Ca și cum ar fi intangibil, indestructibil.
Dar, dragul meu, nu e... nici pe departe. Ah, cât mi-aș dori să fie.

N-ai știut niciodată cum să fii acolo pentru mine.
Poate ai fi vrut să fii, dar n-ai știut niciodată cum, așa că nici măcar nu ai încercat. Iar eu am trecut asta cu vederea.

Acesta e modul în care aș fi avut nevoie de grija ta. Atunci.
Atunci ar fi însemnat totul.
Acum... să știi că apreciez că încerci. Doar că... nu prea înseamnă nimic.