ma gandeam azi cat de dor imi este de scoala generala... mi-am dorit atat de mult sa ajung la liceu, pentru ca asta ar insemna ca sunt in sfarsit "mare". dar acum nu ma simt asa, din contra, ma simt mica, sunt nesigura, oarecum speriata... stiam ca va fi altfel, dar credeam ca va fi mai bine. stiam ca am sa-mi fac alti prieteni, ca va fi alt colectiv... nu ma asteptam in schimb sa incep sa-mi pierd incet, dar sigur, prietenii vechi. oamenii care au insemnat totul pentru mine timp de 8 ani. ma intreb, oare chiar poate amestecarea claselor (pentru ca aproape toti am ramas la acelasi liceu) sa stearga pur si simplu tot ce a fost? toate glumele, toate lacrimile sterse prin numai cateva cuvinte, toate certurile si impacarile, toate orele peste care nu cred ca treceam singura, toate pauzele binemeritate, toate orele chiulite la o inghetata sau in parc, jocurile de carti pe sub banca... sunt atatea lucruri care ne-au unit, care mi se revarsa acum in minte, si nu pot sa cred ca putem uita toate acestea...
adica...stiu ca de fapt ar fi grav daca nu s-ar fi schimbat nimic, daca as fi ramas pe loc. e normal sa evoluez, asta e firea lucrurilor... dar e normal si sa-mi fie dor...sa-mi doresc uneori sa ma intorc in timp...nimic nu e vesnic, tocmai de aceea ar trebui sa apreciem ce avem si sa fim constienti ca putem pierde totul in orice secunda... si la urma urmelor, fiecare isi doreste sa schimbe ceva, mai multe sau mai putine, lucrusi semnificative sau nu... ai grija ce-ti doresti... imi dau seama ca sunt intr-o schimbare continua, poate nu ma schimb in sensul in care imi doresc sau la fel de mult pe cat visez, dar totusi evoluez... oare chiar mi-as dori sa raman blocata in timp?
c'est la vie... nu ma pot intoarce in timp decat cu ajutorul amintirilor, in mintea mea... mi se face frica de monstrul numit uitare... desi poate mi-ar fi mai usor daca as uita totul, daca nu as mai avea de ce sa imi fie dor... si totusi... asta ar presupune sa uit tot ce am invatat... si... pana la urma fiecare lucru isi are rostul lui... asa ca accept ce imi e dat, zambesc, pentru ca maine poate fi mai rau, si ma bucur ca nu am ramas incremenita in timp si spatiu... oricat de placut ar fi la inceput, m-as plictisi ingrozitor... prefer problemele, cu bucuriile ce le urmeaza, si care imi mentin mintea in alerta, care ma fac sa traiesc cu adevarat...