Spun că iubesc ploaia. Mă binedispune, mă liniștește, mă relaxează, îmi încarcă bateriile... Totuși, nu mă avânt în ploaie. De câte ori mă surprinde, o iau la fugă spre primul adăpost, prima umbrelă, primul mijloc de transport.

Îmi place, dar îmi place să o admir de la geam sau de pe terasă, cu un hanorac gros în jurul meu și o cană aburindă în mâini. Îi savurez mirosul, îi ascult ritmul repetitiv,care-mi pune gândurile în ordine, îmi întind mâna încercând să o prind în palmă, așteptându-i atingerea, dar nu mă avânt mai mult de atât.
Nu-mi părăsesc colțișorul călduros, zona de confort... Îmi creez singură, din proprie inițiativă, cușca și mă închid în ea.

Asta fac și cu tine?
Îți duc dorul, mă arunc spre tine, dar când te am, oricât m-aș bucura să-mi sprijin capul pe gâtul tău și să-ți inhalez parfumul, oricât de des aș întinde mâinile pentru a te atinge, oricât de aproape ai fi, nu părăsesc limitele înguste ale colțișorului meu. Nu mă arunc cu capul înainte, direct în tine... Gândurile mele, rămân ale mele; sufletul meu rămâne încuiat - nu-l descui nici cât să mă pot strecura în al tău.
Nu pentru că n-aș vrea asta mai mult decât orice, ci pentru că mi-e frică. Atât de frică, încât nu știu cum să fac asta, și nu mă avânt să încep bâjbâind, așa cum ar trebui... E singura cale, dar nu e destul de sigură cât să găsesc curajul să pornesc de-a lungul ei.

Mai pot spune că te iubesc, dacă te țin la distanță?

Curățenia de primăvară

În cameră și în inimă. Cu geamurile larg deschise, pentru ca vântul să mă scape de parfumul tău, împrăștiat pe toate lucrurile mele.

Impregnat în șervețelele pline de rimel de lângă pat, pe care le îndes în gunoi, printre ambalaje de ciocolata și bucăți de speranțe, mucuri de țigări cu gust amar.
E impregnat în așternuturi, pe care le arunc printre șosete prăfuite și haine care se încăpățânează să păstreze atingerea ta.

E același parfum care făcea floarea de pe pervaz să înflorească, soarele să răzbată prin perdele și fluturii să prindă aripi în stomacul meu. Îmi face greață.

N-am să-ți spun că te iubesc într-o zi de 14 februarie.

Îți voi spune ca te iubesc atunci când te voi iubi atât de mult, încât va trebui să-mi eliberez iubirea ca să-mi pot aminti să respir, când te voi iubi atât de mult încât nu-mi va păsa cine mă aude, într-o zi de luni sau într-o duminică leneșă, într-o frumoasă zi cu ploaie sau într-o dimineață în care mă voi trezi sub raze calde de soare, în brațele tale, leneșă și ciufulită, dar prea fericită ca să mai am loc de altceva...

Pentru că iubirea nu e un clișeu și nu pot s-o las să devină unul, nu pentru mine, nu acum și nu la bătrânețe, niciodată.
Pentru că dacă să iubești devine un clișeu, o rutină notată în calendarul minții, o singură dată pe an unanim acceptată, cu ce naiba mai rămânem?

Și totuși... te iubesc.