Spun că iubesc ploaia. Mă binedispune, mă liniștește, mă relaxează, îmi încarcă bateriile... Totuși, nu mă avânt în ploaie. De câte ori mă surprinde, o iau la fugă spre primul adăpost, prima umbrelă, primul mijloc de transport.

Îmi place, dar îmi place să o admir de la geam sau de pe terasă, cu un hanorac gros în jurul meu și o cană aburindă în mâini. Îi savurez mirosul, îi ascult ritmul repetitiv,care-mi pune gândurile în ordine, îmi întind mâna încercând să o prind în palmă, așteptându-i atingerea, dar nu mă avânt mai mult de atât.
Nu-mi părăsesc colțișorul călduros, zona de confort... Îmi creez singură, din proprie inițiativă, cușca și mă închid în ea.

Asta fac și cu tine?
Îți duc dorul, mă arunc spre tine, dar când te am, oricât m-aș bucura să-mi sprijin capul pe gâtul tău și să-ți inhalez parfumul, oricât de des aș întinde mâinile pentru a te atinge, oricât de aproape ai fi, nu părăsesc limitele înguste ale colțișorului meu. Nu mă arunc cu capul înainte, direct în tine... Gândurile mele, rămân ale mele; sufletul meu rămâne încuiat - nu-l descui nici cât să mă pot strecura în al tău.
Nu pentru că n-aș vrea asta mai mult decât orice, ci pentru că mi-e frică. Atât de frică, încât nu știu cum să fac asta, și nu mă avânt să încep bâjbâind, așa cum ar trebui... E singura cale, dar nu e destul de sigură cât să găsesc curajul să pornesc de-a lungul ei.

Mai pot spune că te iubesc, dacă te țin la distanță?