Din seria nu am nimic fără tine...
Nu e pentru că nu mai am nimic fără tine. N-ai luat cu tine nimic fizic, în afară de prezența ta... pe care am încercat să o umplu cu diverse artificii. Tehnic, am mai multe ca niciodată... dar atunci de ce mă simt atât de singură, ca și cum totul ar fi pustiu în jurul meu? Nu-mi mai pasă de nimic altceva...
E ca și cum n-aș mai avea nimic, pentru că nu mai percep nimic... în afară de amintiri. Și cum să nu te simți ca și cum ți s-ar fi luat totul, când singurul lucru care mai contează, lipsește?

Aș vrea atât de mult să nu mai sper că o să te răzgândești și să-ți scriu. Să-mi cer explicațiile, pe care știu de pe-acum că și dacă le primesc, nu mă vor face decât și mai confuză... Să-ți scriu și ce să-ți zic? Că mi-e dor de tine? Nu-i un motiv destul de bun. Altul n-am...

Gândesc prea mult, ca întotdeauna, și îmi fac rău, ca întotdeauna. Mi-aș dori să pot transforma tristețea în furie, să o canalizez asupra ta până ajung să te urăsc și încetează să mai doară... dar nu pot. Nu pot să urăsc ceva ce iubesc, și nu voi putea ajunge niciodată să urăsc ceva ce am iubit atât de mult...