Încet ai ieșit din mintea mea. Sigur, o mai traversezi din când în când, pentru că nu pot șterge ceva ce a însemnat atât de mult cândva, dar nu mai locuiești aici. Și totuși... ceva e ca și cum n-ai fi plecat niciodată.
Te-ai schimbat atât de mult... de fapt, nu, nu te-ai schimbat. Ai evoluat, te-ai maturizat, dar sub învelișul experienței și al responsabilizării am dat de băiatul acela dulce care m-a învățat cândva să iubesc. Anii care au trecut sunt cât se poate de vizibili. Nu-i pot ignora. Și totuși, e ceva în felul în care îmi vorbești, în felul în care mă faci să mă simt, care nu s-a schimbat absolut deloc. Nu știu cum, sau de ce...
Știu că trebuie să pleci. Știu că ar fi stupid să mă gândesc la cele câteva ore petrecute împreună ca la mai mult de atât, dar cumva nu pot să nu mă gândesc ce-ar fi putut să fie dacă... dacă n-ai fi aici pentru atât de puțin timp...
Nu-mi mai lipseai... Acum mi-e dor de tine, din nou. De data asta nu mai e nimic dureros în asta, e doar o urmă de tristețe, înăbușită de sentimentul de bine pe care l-ai lăsat în urmă. Mi-e dor de tine, așa cum îmi e dor de un loc frumos pe care l-am vizitat cândva sau de o carte bună care m-a făcut să visez... mi-e dor de tine cu doar o mică urmă de regret că faci parte din trecut și un zâmbet lat și tâmp și fericit că ai fost o parte din mine și ai lăsat în urmă amintiri atât de frumoase. Amintiri care nu mă rănesc, ci sunt destul pentru a retrăi o senzație, a mă face să zâmbesc și să-mi continui drumul...
Trecuse atât de mult timp, încât nu cred că eu, în locul tău, aș fi vrut să ieșim. Mi-ar fi fost teamă ca după atâta timp să nu distrugem amintirea unor vremuri care ar trebui lăsate în trecut. Mă bucur atât de mult că m-ai sunat, că ți-ai amintit de mine, că ai vrut să mă vezi. Pentru că acum știu că unele lucruri nu se șterg niciodată...
I guess feelings might fade, but they never really go away, do they?