A lăsa în urmă

Am să vă împart în trei categorii.

Prima, sunteți cei pe care vreau să vă las în urmă, dar nu pot.
Cei pe care trebuie să vă las în urmă, dacă vreau să merg mai departe, dacă vreau să mă înalț.
Orice-ar fi fost cândva, mă țineți pe loc - mai mult decât atât, mă trageți în jos.
Dar m-am atașat de voi. Țin la voi. Mă dezamăgiți, pentru că nu vă pasă sau pur și simplu pentru că nu sunteți în stare să duceți la bun sfârșit anumite lucruri, să-mi împliniți așteptările. Dar eu continui să mă bazez pe asta și de aceea mă țineți pe loc, îmi furați timp prețios - nu, nu îl furați. Vi-l dau eu singură, deși știu câte pierd pentru asta. Mă enervez și îmi jur să nu mai iert și să nu mai întorc capul vreodată. Dar mă întorc, și trec cu vederea, și încerc să șterg, pentru că însemnați atât de mult...

Nu-mi pasă. Plec. Veți rămâne în sfârșit în urmă. Îmi încerc aripile, voi zbura singură, fără voi să mă mai trageți în jos. Mă desprind de trecut și mă desprind de voi...


A doua, sunteți cei ce care n-am nicio problemă să vă las în urmă, deși n-aș vrea să fac asta...
Sunteți acolo, și mă pot baza pe voi, și reușiți de fiecare dată să-mi faceți ziua puțin mai bună, și nu mă țineți cu nimic în loc, ba chiar mă încurajați să zbor mai sus și să vă dau și vouă curajul sau puterea să o faceți, pentru că nimeni nu își încearcă aripile singur, fără vreo plasă de siguranță...

V-aș lua cu mine dacă aș putea, pentru că îmi face plăcere să-mi petrec timpul cu voi... Dar sentimentele mele sunt destul de slabe încât să-mi permită să plec fără voi cu doar o urmă de regret. Am să vă caut când mă întorc, deși nu mă aștept să mă așteptați, iar dacă voi lipsi suficient cât să mă uitați... ei bine, nu mă va deranja prea tare.


A treia, sunteți cei pe care nu pot și nici nu vreau să vă las în urmă.
Pentru ca nu doar că nu îmi pot imagina viața fără voi, dar nici n-aș vrea asta, pentru că voi sunteți cei care o colorați, cei care o faceți mai frumoasă.
Cei care sunteți acolo, atunci când am nevoie și atunci când n-am nevoie de nimic altceva decât de cineva cu care să-mi împart și să-mi multiplic fericirea. Cei care mă faceți să cresc în fiecare zi, cei cu sprijinul cărora am ajuns până aici. Cei care remediați daunele lăsate de ceilalți. Cei care sunteți tot ceea ce am nevoie.

Pe voi vă iau cu mine - în gând, în inimă și prin binecuvântarea internetului. Voi sunteți cei la care mă voi întoarce.


Și, desigur, mai ești tu. Eterna excepție, paradoxul absolut pentru mine. Mindfuckul absolut dacă vrei.
Te vreau și vreau să nu te vreau, dar în același timp nu te vreau...
N-am nevoie de tine dar cumva am atât de mare nevoie de tine încât îmi vine să urlu...
Te-am lăsat deja în urmă, dar cumva nu mă pot desprinde de tine.
Singurul meu motiv de a rămâne a devenit cel mai puternic motiv pentru a pleca, și totuși nu știu care din ele ești astăzi, sau vei fi mâine. Nu vreau să mă întorc la tine, dar știu că nu voi putea sta departe de tine...
Mă vei aștepta?

Epilog

Au trecut doi ani. Doi ani de când nu te-am mai văzut, de când nu mai știu nimic de tine... Poate chiar mai mulți de când nu te mai iubesc. Sau cel puțin de când cred că nu te mai iubesc.
Încet ai ieșit din mintea mea. Sigur, o mai traversezi din când în când, pentru că nu pot șterge ceva ce a însemnat atât de mult cândva, dar nu mai locuiești aici. Și totuși... ceva e ca și cum n-ai fi plecat niciodată.

Te-ai schimbat atât de mult... de fapt, nu, nu te-ai schimbat. Ai evoluat, te-ai maturizat, dar sub învelișul experienței și al responsabilizării am dat de băiatul acela dulce care m-a învățat cândva să iubesc. Anii care au trecut sunt cât se poate de vizibili. Nu-i pot ignora. Și totuși, e ceva în felul în care îmi vorbești, în felul în care mă faci să mă simt, care nu s-a schimbat absolut deloc. Nu știu cum, sau de ce...

Știu că trebuie să pleci. Știu că ar fi stupid să mă gândesc la cele câteva ore petrecute împreună ca la mai mult de atât, dar cumva nu pot să nu mă gândesc ce-ar fi putut să fie dacă... dacă n-ai fi aici pentru atât de puțin timp...

Nu-mi mai lipseai... Acum mi-e dor de tine, din nou. De data asta nu mai e nimic dureros în asta, e doar o urmă de tristețe, înăbușită de sentimentul de bine pe care l-ai lăsat în urmă. Mi-e dor de tine, așa cum îmi e dor de un loc frumos pe care l-am vizitat cândva sau de o carte bună care m-a făcut să visez... mi-e dor de tine cu doar o mică urmă de regret că faci parte din trecut și un zâmbet lat și tâmp și fericit că ai fost o parte din mine și ai lăsat în urmă amintiri atât de frumoase. Amintiri care nu mă rănesc, ci sunt destul pentru a retrăi o senzație, a mă face să zâmbesc și să-mi continui drumul...

Trecuse atât de mult timp, încât nu cred că eu, în locul tău, aș fi vrut să ieșim. Mi-ar fi fost teamă ca după atâta timp să nu distrugem amintirea unor vremuri care ar trebui lăsate în trecut. Mă bucur atât de mult că m-ai sunat, că ți-ai amintit de mine, că ai vrut să mă vezi. Pentru că acum știu că unele lucruri nu se șterg niciodată...



I guess feelings might fade, but they never really go away, do they?

Mi-am sfâșiat inima în lacrimi, încă o seară, și încă una, încercând s-o ascund apoi dimineața în spatele zâmbetelor largi și a unui fond de ten bun. Zâmbetele s-au rărit încet, și n-am mai rămas cu nimic care să mă treacă de apus. Am uitat să mai râd sau să mă mai bucur de lucrurile mici. M-am scufundat în tristețe și am ajuns atât de aproape de înec...

Dar încet, și lacrimile s-au terminat. Și a apărut o ea. Și acum știu că de data asta chiar s-a terminat...
Și doare. Dar nu mai doare atât de tare de când mi-ai demonstrat că nu meriți...
Ți-am oferit totul, dar tu nu mă vrei pentru mine, ci pentru a-ți gâdila orgoliul, ceea ce nu mai am de gând să fac. O voi lăsa pe ea să facă asta.
Am pierdut destul timp așteptând după nimic și e cazul să-mi amintesc de mine. Să-mi amintesc de cum eram fără tine. Poate ca nu la fel de euforică, dar mai bună, mai calmă, mai eficientă. ”I love you, but I love me more”. Te iubesc, dar iubesc atâtea alte lucruri... Nu mai e cazul să las singurul detaliu care lipsește să facă întregul să dispară. Cândva, mi-era al naibii de bine fără tine. Îmi va fi din nou.
Viitorul meu nu merită să aștepte pentru nimeni, pentru că în curând, nimic din toate astea nu va mai conta - tot ce voi mai avea, voi fi eu - ar fi bine să fiu împăcată cu mine când se va întâmpla asta...

Dacă nu e ok, nu e sfârșitul - dacă sfârșitul nu e în brațele tale, ci să fiu departe de ele și fericită? Poate că sfârșitul e aproape. Sper că e aproape. E și cazul, după atâta timp...