Dacă acasă aveam totul, de ce n-am fost niciodată cu adevărat fericită?
Nu pot numi nici măcar un singur lucru care să-mi fi lipsit. Totuși, încetasem să mai fiu fericită de mult...
Fericirea devenise urmarea imediată și temporară a vreunei gratificări, și trebuia să lupt constant pentru mai mult, mai bine, mai... diferit pentru a menține o aparență temporară a fericirii.
Uitasem că poate fi și altfel. Uitasem că fericirea nu trebuie întreținută constant prin artificii complicate, că fericirea înseamnă doar... să te bucuri de ea.
Credeam că am fost o proastă că am aruncat la gunoi tot ce aveam sperând ca o să reconstruiesc totul aici... Ah, ce bine-am făcut!
Mă întreb dacă aș fi reușit vreodată să mă desprind de tot ceea ce mă trăgea în jos dacă aș fi rămas. Mă întreb dacă mi-aș fi dat seama vreodată că îmi fac rău dacă aș fi rămas. Cel mai frumos e că... nu prea contează.

Cel mai frumos lucru în a lăsa totul în urmă e că nu îmi mai e frică să mă desprind de oameni doar pentru că au însemnat cândva mult, doar pentru că cred ca am nevoie de ei. Atunci când pleci nu mai ai nevoie de nimeni, și în momentul în care realizezi asta, totul se schimbă.

Aveam nevoie disperată de cineva, ceva, orice... Nu știam ce și nu știu nici acum, dar știu că am găsit ce căutam. Viața mea are sens din nou, fără vreuna din bucățile din trecut, și sunt fericită pentru că e zi, sau pentru că e soare, sau pentru că plouă, sau pentru că mirosul cafelei dimineața e minunat. Nu știu de ce sunt fericită, doar sunt.
Mi-am depășit cea mai mare temere. Nu-mi mai e frică să pierd. Am pierdut deja tot, și sunt bine. Orice-aș pierde acum, știu ca nu mă va distruge. Orice-aș pierde, nu-mi mai e frică să o iau de la început... Poate că nu e rău să renunți și să începi din nou. Aș fi putut muri prinsă în lupta de a-mi reconstrui viața pe care credeam că trebuie să o am fără să-mi dau seama că asta mă trage in jos. Poate că sunt lucruri care nu mai pot fi reparate nicicum...

Singurul lucru care mă sperie acum e să mă întorc. Să văd exact ce-a rămas din ce-a fost.
Sigur că e trist să-ți vezi trecutul în ruine. Dar acum nu va mai fi promisiunea că într-o zi voi scăpa de-aici, ci siguranța că altundeva am la ce să mă întorc...

If it scares you, it probably is exactly what you need.

Dacă ai decis să părăsești un loc, nu te mai întoarce. Nu mai e nimic care să te aștepte acolo.

Dacă ai decis să lași ceva în urmă, nu te răzgândi.

Dacă ai decis să părăsești pe cineva... nu mai poți retrage asta. Lasă-l să-și continuie viața.

Dacă ți-ai pierdut încrederea în cineva... a fost cu un motiv. Nu-i mai cauta scuze, te va răni iar.

Problema mea e că niciodată nu știu când să pun punct.

Sa poate tocmai aceea că pun punct, dar apoi încerc să continui ideea, să continui povestea la fel ca înainte de acel punct când, de fapt, e doar... punct. Fără continuare sau o partea a IIa trasă de păr pentru ca prima a fost minunata. Fără să recitești ce a trecut deja. Fără poate-nu-e-totul-pierdut. Doar punct și... un nou început.

Am nevoie să învăț să mă desprind. Am nevoie să las în urmă persoanele care mă trag în jos. Persoanele care se mulțumesc cu o rutină care nu duce nicăieri și care încearcă să-mi impună și mie aceeași cale. Nu mai avem nimic comun... poate că nici n-am avut vreodată. Doar pentru că e calea cea mai bună pentru cei care se tem de orice e nou, de orice e diferit de tot ceea ce au făcut până acum, nu înseamnă că e o cale bună de urmat pentru mine... E doar calea cea mai scurtă către a o lua razna.

Dacă e nou, e bun. Dacă e diferit, e și mai bun. Dacă n-are nicio legătură cu ultima poveste, e perfect - e exact ceea ce am nevoie..