Monologuri imaginare II

De când ai conștiință?
De când își pasă ție ce fac eu?

Ah, e drăguț că încerci să ai grijă de mine. Oricât de tare m-ar enerva, pentru că nu am nevoie să ai grijă de mine, să-mi spui ce să fac, e drăguț ca încerci să o faci.
Nu e prima dată când o faci. Știu că dacă te vei nimeri prin preajmă, vei avea grija de mine, pentru că întotdeauna ai avut... în felul tău.

Dar nu ai grijă de mine decât fizic.
Să nu beau prea mult, să nu cad, să nu răcesc. Chiar dacă asta înseamnă ca tu să îngheți într-un tricou subțire în miez de noapte doar pentru că eu am insistat să nu port vreo jachetă peste rochia mea preferată.
Nu știu dacă ai idee cât de mult apreciez asta.

Dar nu de asta am nevoie. Îmi pot îngriji fizicul și singură, doar pentru că par fragilă nu înseamnă că sunt așa, iar dacă mă mai îmbolnăvesc din când în când... pot duce o răceală sau puțin disconfort fizic din când în când.

Cât despre sufletul meu... Sufletele sunt fragile. Niciodată nu știu cum să fac să nu-l rănesc. Dacă-i dau drumul risc să se întoarcă julit sau chiar să rămână prizonier pe undeva, dar dacă îl rănesc și mai tare ținându-l închis în încercarea de a-l proteja?

Nici tu nu îl îngrijești mai bine. Nici nu încerci să îl menajezi. Te comporți ca și cum n-ar exista sau ca și cum n-ar conta. Ca și cum ar fi intangibil, indestructibil.
Dar, dragul meu, nu e... nici pe departe. Ah, cât mi-aș dori să fie.

N-ai știut niciodată cum să fii acolo pentru mine.
Poate ai fi vrut să fii, dar n-ai știut niciodată cum, așa că nici măcar nu ai încercat. Iar eu am trecut asta cu vederea.

Acesta e modul în care aș fi avut nevoie de grija ta. Atunci.
Atunci ar fi însemnat totul.
Acum... să știi că apreciez că încerci. Doar că... nu prea înseamnă nimic.

Monologuri imaginare I

Ar mai putea fi ceva între noi?
Nu.


Oare ar fi fost vreun mod în care ar fi putut merge?

Dacă te-aș fi confruntat atunci când ar fi trebuit.
Dacă mi-ai fi spus.
Dacă m-as fi deschis fata de tine mai devreme.
Dacă ai fi avut încredere în mine... în noi.
Dacă...

Nu putem da timpul înapoi să aflăm ce-ar fi fost dacă. Nu mai contează ce-ar fi putut fi.

Niciodată n-ar trebui să conteze ce-ar fi putut fi.
Contează ce a fost. Contează ce este. Contează ce-ar putea fi.

Acum nu mai poate fi nimic.

Dă-mi drumul.
Pleacă, dar de data asta nu te mai întoarce! Pleacă!

Îmi amintesc când mi-ai povestit că oja mea roșie în contrast cu pielea foarte albă a fost primul lucru pe care l-ai observat când ai intrat în sală. Ți-am răspuns că o port tot timpul... Ai părut mirat și am simțit nevoia să mă justific.
Vinul era de vină, vroiam atât de mult sa mă placi... altfel ți-aș fi spus că mă privește și aș fi considerat subiectul încheiat.
Ți-am explicat că nu văd sensul în a renunța la o anumită preferință de dragul diveristății... mi-ai dat dreptate.
Ți-am povestit despre cum mă plictisesc uneori și mă decid să folosesc oricare alta din ojele din dulap, doar ca să revin apoi la cea veche... doar pentru că mi se face dor.

O discuție profundă despre culoarea ojei, sub clar de lună.
Alegoria perfectă a vieții mele, presupun... Ah, cât de previzibile sunt alegerile mele, indiferent de cât de diferite sunt domeniile. Mă atașez de o nuanță de ojă tot așa cum mă atașez de oameni și îi rămân fidelă și după ce mă dezamăgește deși știu că ar trebui să merg mai departe fără să mă mai agăț de trecut.

Oja nu mă dezamăgește intenționat...
Ah, ce bine-ar fi să-mi acopăr zgârieturile din inimă și marginile ciobite ale sufletului la fel de ușor cum îndepărtez stratul vechi de ojă și îl înlocuiesc cu unul nou...