Îmi amintesc când mi-ai povestit că oja mea roșie în contrast cu pielea foarte albă a fost primul lucru pe care l-ai observat când ai intrat în sală. Ți-am răspuns că o port tot timpul... Ai părut mirat și am simțit nevoia să mă justific.
Vinul era de vină, vroiam atât de mult sa mă placi... altfel ți-aș fi spus că mă privește și aș fi considerat subiectul încheiat.
Ți-am explicat că nu văd sensul în a renunța la o anumită preferință de dragul diveristății... mi-ai dat dreptate.
Ți-am povestit despre cum mă plictisesc uneori și mă decid să folosesc oricare alta din ojele din dulap, doar ca să revin apoi la cea veche... doar pentru că mi se face dor.

O discuție profundă despre culoarea ojei, sub clar de lună.
Alegoria perfectă a vieții mele, presupun... Ah, cât de previzibile sunt alegerile mele, indiferent de cât de diferite sunt domeniile. Mă atașez de o nuanță de ojă tot așa cum mă atașez de oameni și îi rămân fidelă și după ce mă dezamăgește deși știu că ar trebui să merg mai departe fără să mă mai agăț de trecut.

Oja nu mă dezamăgește intenționat...
Ah, ce bine-ar fi să-mi acopăr zgârieturile din inimă și marginile ciobite ale sufletului la fel de ușor cum îndepărtez stratul vechi de ojă și îl înlocuiesc cu unul nou...