mi-am amintit de asta cand o prietena imi zicea ca e atat de :x de el si ca asta aduce prea multa durere. nu cred ca e dragoste... inteleg ca e ceva ce n-ai mai simtit pentru nimeni, mai puternic decat orice pana acum, dar tot e foarte departe de dragoste. adica nu prea aduce cu sentimentul acela inaltator care iti umple stomacul de fluturasi la simplul gand ca el exista, care te face mai bun, mai tolerant si mai atent la detalii? iubirea adevarata te face intotdeauna mai bun, nu conteaza cine o inspira sau daca e impartasita. numai un indragostit poate aprecia cu adevarat frumusetea unei flori, a unei raze de soare, unor picaturi de ploaie sau a unor ochi luminati de un zambet. nu spun ca altii nu le-ar observa, dar cand iubesti toate sentimentele se intensifica...
ea il asteapta pe el, il doreste. adevarata iubire incepe acolo unde tu nu mai astepti nimic in schimb. "te iubesc pntru ca ma iubesti este un schimb. te iubesc pentru ca te iubesc, si nimic mai mult, aici incepe iubirea". dar totusi durerea ramane. ce'i de facut in situatia asta? aceste sentimente sunt ca febra, se naste si se stinge fara ca vointa sau ratiunea sa aibe vreo contributie. "ma face sa ma simt naspa si as vrea in mom astea sa simta si el ce simt eu acum"... life's not fair, stiu. uneori am impresia ca intr-o viata anterioara am fost tiran, vba lu coco, si de'aia mi se intampla toate... mda, crezi sau nu, karma exista... what goes around comes around, chiar daca nu mereu in aceeasi forma...
anyway. azi ora de religie a fost tinuta de o scoala de rugaciune din franta. una din "eleve" a vorbit despre viata ei, despre cum a fost crescuta in rugaciune, cum la un moment dat ajunsese atat de ocupata incat nu se mai ruga, si din cauza aceasta isi pierduse concentrarea, motivatia, era mereu obosita, stresata... hm, oare nu avea legatura cu faptul ca avea prea mult de lucru? cred in Dumnezeu, dar parca nu destul incat sa fiu sigura ca si-a revenit multumita rugaciunii. as paria pe autosugestie. au cantat cateva cantece, si abia atunci m-au impresionat. de fapt cred ca erau rugaciuni transpuse in muzica. si desi nu intelegeam cuvintele pe care le rosteau si nici nu stiu franceza destul de bine incat sa fi putut pricepe macar esenta, nu pot descrie senzatia pe care am simtit-o. adica, m-au trecut fiori...nu pot descrie ce am simtit, dar stiu ca m-am simtit bine. de fapt, tocmai retraiesc acea senzatie pe masura ce imi amintesc... iar apoi, am rostit o rugaciune, si ne-au pus timp de cateva minute sa inchidem ochii, sa meditam la ceea ce ne dorim cu adevarat, pentru ca El ne asculta pe fiecare din noi. nu stiu daca dorinta mea se va indeplini, dar imi dau seama ca nici nu mai conteaza... cred ca aveam nevoie de asa ceva pentru a-mi intari credinta, ca sa nu spun a o recapata. si desi atunci am crezut in ce povesteau ei, intre timp am ajuns la concluzia ca nu as vrea sa fac parte din acea scoala. dar ceea ce am simtit, fara vreo legatura directa cu vorbele, inca n-am reusit sa explic... oare si asta a fost autosugestie?
si revenind la ce ziceam mai devreme... cred ca viata, sau ma rog, starea de spirit, nu ar trebui guvernata de alte persoane. stiu ca doare, dar ar trebui sa ne cautam fericirea in lucrurile marunte ce ne inconjoara si in primul rand in noi... does it make any sense?