here we go again

se presupune că timpul vindecă totul. oarecum e adevărat, adică te obişnuieşti cu orice dacă ai destul timp la dispoziţie, după care începi să accepţi realitatea. chiar şi durerea e mai puţin reală, tot mai puţin intensă: începe să treacă şi ea în amintire. dar totuşi rămâne... ascunsă undeva adânc, poate îngropată sub alte amintiri, de fapt ea nu aşteaptă decât o şansă să iasă la suprafaţa.
fii sigur că o va găsi-dorul i-o va asigura.

ochii care nu se văd se uită. da... oarecum. începuse să fie aşa şi pentru mine, până m-a izbit vocea ta iar ochii tăi mi-au revenit în minte, luând-o (din nou) sub stăpânire.
se pare că transa nu a fost aceea in care te iubeam; nu am ieşit din ea aşa cum crezusem. transă a fost doar aceea în care nu te mai iubeam; vocea ta m-a readus la realitate.
noi speranţe îmi hrănesc visele, le dezgroapă pe cele uitate, ţes altele noi în jurul tău. am început iar să mă amăgesc cu imagini idealizate, nimic altceva decât roadele imaginţiei mele, pe care totuşi tu continui să o alimentezi cu speranţe (false) atunci când raţiunea urlă disperată că nu sunt reale.
dar cine stă să o asculte? tu eşti mai real decât ai fost în mult timp, iar asta e tot ce am nevoie. braţele tale de fum s-au strâns în jurul meu, şi parcă nu-mi mai pasă că vântul le-a spulberat. au fost aici, iar asta e tot ce contează. ştiu că vocea ta le va trimite înapoi şi că strânsoarea lor va fi chiar mai puternică. acum şi mereu.
cu ajutorul lor, navighez spre tine şi nu mă voi opri până nu ajung. purtată pe un ocean de vise luna mă veghează, noaptea-mi e protectoare. zorii îmi vor spulbera visul, dar ştiu ca mâine seară îl voi reconstrui...