Dar știi cum e să plângi pentru că ceva e atât de frumos încât pur și simplu nu-ți rămâne altceva de făcut? Când parcă stelele se aliniază și ceea ce tocmai ai descoperit e atât de aproape de perfecțiunea absolută încât ai impresia că guști o bucată din rai și în tine e atâta liniște că îți dau lacrimile?
Când nu știi dacă plângi din cauză că îți recunoști neputința de a recrea vreodată acel moment sau pentru că acel lucru a fost deja înfăptuit și ai vrea să fi făcut tu asta, și te simți neputincios pentru că nimic n-ar putea întrece vreodată acea capodoperă...
Melodia asta, în momentul ăsta, mă face să plâng. Nu pentru că atinge vreo rană dureroasă, ci pentru că versurile astea, și chitara, se potrivesc atât de bine cu gândurile mele și cu mirosul din aer și cu liniștea nopții și cu aroma cafelei încât mă fac să mă simt la fel de ușoară ca aerul. Și starea asta de pace interioară absolută trebuie să-și croiască drum spre exterior cumva...
O lacrimă îmi curge pe obraz. O lacrimă care nu mă arde, care nu doare, care nu aduce câtuși de puțin cu disperarea hohotelor de plâns... O lacrimă care nu exprimă decât frumusețe.
În momente ca astea, nu mai poți nega importanța persoanei care îți trece prin minte. În momente care nu merită să nu fie împărtășite nu mai pot să mă mint...
Iar m-am întors la tine. La naiba cu pacea interioară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu