Mi-am dorit cartea asta atât de mult timp, și azi am dat de ea. Am cumpărat-o, mi-am luat o cană cu ceai, am aprins veioza pentru citit. Am deschis-o. Cuvintele îmi vâjâie prin minte, pe măsura ce privirea îmi trece peste ele, dar nu știu ce naiba scrie acolo. Nici dacă citesc aceeași frază minute întregi. Dacă îmi mut privirea, nu mai știu nici măcar dacă era lungă sau scurtă, prima sau ultima de pe pagină.
Nu se lipește de mine niciun cuvințel, deși vocea minții mele răcnește cu toate puterile. Nimic. Vid...
Dar nu. Nu e chiar pustiu. Aș vrea să fie măcar vid. Ar însemna că sunt prea obosită, sau ca m-am drogat cu mirosul ojei, sau ceva de genul. Aș fi liniștită, relaxată. Ar însemna că n-am la ce să mă gândesc, deci pot să dorm, să mă concentrez asupra activităților derulate de cealaltă parte a geamului, sau, de ce nu, să mă concentrez asupra cărții. Asupra nenorocitei de cărți pe care vreau să o citesc de când am auzit că va exista. Dar nu.
Mai e o voce, una cu gânduri puține, dar ferme. Urmate de mii de întrebări și interpretări. Dacă de fapt a fost așa? Dacă de fapt înseamnă asta? Dar nu, nu, mă mint singură, nu poate însemna decât asta. Dar totuși, dacă era așa, atunci...
Vocea asta nu-mi dă pace. Șoptește, nesigură, și totuși acoperă orice altceva.
De ce? De ceeeeeeeee? Vreau doar să citesc măcar un amărât de capitol. Unul! Nu sunt analfabetă sau schizofrenică, nici măcar beată, dar nu pot să citesc niciun rând!
Vreau să citesc măcar o pagină, dacă un capitol întreg e prea mult... Dar nu, azi nu. Azi nu mai știu cum să citesc...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu