Te-am visat...

Te-am visat... dar asta a fost acum mult timp. De ce mai ești aici? Când erai o parte din mine, te pierdeam mereu prin încâlceala gândurilor mele. Acum celălalt tu, cel care nu mai e decât un vis, e încă aici. De ce?

Visele nu se pierd. Niciodată nu se pierd... Dar dacă nu le dai un șut în fund și nu le trimiți să zboare, undeva departe, e ca și cum ar fi pierdute. Dacă le ții prea strâns, se vor stinge încet-încet, lăsându-te doar cu regrete și un "ce-ar fi fost dacă..."

În fundul minții tale n-au nicio valoare... Te îneacă în fantezie, dar mahmureala și apoi sevrajul pe care le provoacă sunt un preț prea mare pentru cât primești. Ai să înduri multe, prea mult timp până să restitui dobânda cu care vin... e un cerc vicios din care vei ieși cu greu. Vei dori iar și iar iluzia acelei fericiri, și vei plăti iar și iar rate exorbitante.

Nu cădea în capcana asta! Nu-ți ține visele în palmă...
Eliberează-le, apoi aleargă să le prinzi, să le ajuți să se ridice, să le faci să ajungă la destinație. Îndeplinește-le!

Aceea va fi fericirea; fără rate și fără dobândă. Aceea va fi fericirea, și nu iluzia ei.

Atunci voi fi din nou fericită, fără umbre și fără fantome.

Cimitir de vise

Alerg printr-un cimitir de vise. Am închis ochii pentru câteva secunde și, nu știu de ce tocmai acum, m-am trezit acolo. Nu sunt la intrare, sau măcar aproape. Sunt pierdută undeva în inima lui, printre șirurile cu mormintele cele mai mici și mai neîngrijite - cele ale viselor care au fost cele mai mari, care și-au consumat toată strălucirea în timpul vieții și apoi au fost îngropate fără fast și cu cele mai multe lacrimi...
Nicio urmă de vreun vis recent stins. Nu, pentru că n-am mai lăsat nimic important să piară pur și simplu. Nu mai regret nimic, dar atunci de ce m-am trezit aici, acum? Ce trist e să-ți vezi viața măsurată în ruine... Deși probabil e mai realist decât amăgirile trofeelor proiectate pe pereții minții mele.

Și uite că voi, deși v-am dus dorul atât, ați reușit să mă aduceți aici încă din prima clipă... Mă întreb cât durează să așezi într-un spațiu lăsat gol ceva atât de puternic, încât să poți alunga fantomele.



De poți să-ți vezi idealul distrus, și din ruine
Să-l reclădești cu-ardoarea fierbinte din trecut
De poți risca pe-o carte întreaga ta avere,
Și tot ce-ai strâns o viață să pierzi într-un minut
Și-atunci fără a scoate o vorbă de durere
Să-ncepi agoniseala cu calm de la-nceput...

Infernul există și știu acum că oroarea lui constă în faptul că nu e făcut decât din rămășițe de paradis...
(Guillaume Musso)

Pentru că nimic nu se pierde și nimic nu se câștigă, ci totul se transformă. Pentru ca drumul dintre alb și negru nu e întotdeauna lung. Pentru ca raiul de azi va fi infernul zilei de mâine...

Nu am să mă agăț de ceea ce am iubit. N-am să fiu eu cea care să-mi creeze infernul. Nu-mi pasă de frigul de afară, nu vreau să ard de vie în amintiri. Nu-mi pasă de perfecțiunea pierdută, am s-o regăsesc. Am s-o recreez, în altă parte.