Cimitir de vise

Alerg printr-un cimitir de vise. Am închis ochii pentru câteva secunde și, nu știu de ce tocmai acum, m-am trezit acolo. Nu sunt la intrare, sau măcar aproape. Sunt pierdută undeva în inima lui, printre șirurile cu mormintele cele mai mici și mai neîngrijite - cele ale viselor care au fost cele mai mari, care și-au consumat toată strălucirea în timpul vieții și apoi au fost îngropate fără fast și cu cele mai multe lacrimi...
Nicio urmă de vreun vis recent stins. Nu, pentru că n-am mai lăsat nimic important să piară pur și simplu. Nu mai regret nimic, dar atunci de ce m-am trezit aici, acum? Ce trist e să-ți vezi viața măsurată în ruine... Deși probabil e mai realist decât amăgirile trofeelor proiectate pe pereții minții mele.

Și uite că voi, deși v-am dus dorul atât, ați reușit să mă aduceți aici încă din prima clipă... Mă întreb cât durează să așezi într-un spațiu lăsat gol ceva atât de puternic, încât să poți alunga fantomele.



De poți să-ți vezi idealul distrus, și din ruine
Să-l reclădești cu-ardoarea fierbinte din trecut
De poți risca pe-o carte întreaga ta avere,
Și tot ce-ai strâns o viață să pierzi într-un minut
Și-atunci fără a scoate o vorbă de durere
Să-ncepi agoniseala cu calm de la-nceput...