Ai fost totul. Ce clișeu... și ce bine exprimă ce simțeam. Chiar dacă a trecut atâta timp, ceea ce a fost nu se va schimba niciodată. Nu pot să mă prefac că nu s-a întâmplat. Nu poți șterge așa ceva.

Dar e un drum cu doua direcții, unul pe care n-am sa mai merg...

Ar trebui să ne întâlnim la mijloc, dar cumva, orgoliul tău e mereu mai puternic decât amintirea mea... știu că o porți impregnată în piele, așa cum o port și eu pe a ta, așa că de ce o ascunzi de mine? Știu că tot ce simt eu, ai simțit și tu; tot ce am simțit eu ai simțit întâi tu, și apoi mi-ai arătat drumul, așa că de ce te mai ascunzi de mine? Știu că sunt lucruri pe care nu le poți estompa, știu că le-ai încuiat departe de tine - așa am făcut și eu - și mai știu și că e degeaba, pentru că ele dețin controlul. De ce te mai ascunzi de mine? Știu mai multe decât oricine despre tine, și totuși nu te cunosc. Ai văzut mai mult din mine decât oricine altcineva, și totuși nu mă cunoști.
Am fost atât de departe pe acel drum, ținându-ne de mână, potrivindu-ne pașii, dar acum ne-am întors la început și nu mai există primi pași, doar orgolii. Eu am găsit o cale să-l las pe al meu în urmă, deși mi-a luat ceva timp... tu de ce n-ai făcut-o? De ce nu ne mai potrivim pașii? O făceam instinctiv, fără efort, de ce a devenit așa de greu? Ce s-a schimbat?
Nu mai suntem cei care ajunseseră în acea altă lume... nu mai suntem noi, așa cum eram unul cu altul. Suntem doi străini încercând să se impresioneze unul pe altul, pierzându-și tot timpul pe care îl mai au de împărțit...

Nu mai contează. Am făcut o alegere, dar se pare că am ales să merg singură. Nu mi-ai lăsat deschisă nicio altă cale.
Se pare că și tu ai făcut o alegere - pentru că eziți atât, ți-ai făcut alegerea. Tăcerea e cel mai clar răspuns pe care puteai să mi-l dai...

Acum e rândul meu să tac.