Mi-e dor de ce eram. Eram exact acolo unde trebuia să fiu, sau acolo unde credeam că trebuie să fiu. Aveam dreptate sau nu, nu știu nici acum. Poate nici nu contează. Ce se întâmplă când crezi că ai luat-o pe un drum greșit, pe un drum care nu e al tău? Așa e de câte ori îți iei inima în dinți și pășești către necunoscut, de câte ori depășești limitele impuse de teama de necunoscut? E ceva normal? E ceva în neregulă cu mine? Sau ar trebui să-mi ascult intuiția?
Știu un singur lucru. În locul acela cald și luminos, care părea în regulă, nu mă pot întoarce decât în amintiri și știu ca nu e în regulă să trăiești în amintiri... să trăiești în amintiri nu înseamnă să trăiești. Atunci când nu te poți întoarce, nu poți merge decât înainte. Și mai înfricoșător decât să merg înainte nu e decât să rămân pe loc...
Un pas înainte, și poate voi recrea senzația aceea de familiaritate... Un pas înainte, și poate voi avea senzația că știu încotro mă îndrept.

Life is either a daring adventure ot nothing at all.

butterflies, heart skipping beats... that can't be safe.

momentele acelea cand incepi sa cunosti o persoana si surprinzi sentimentul acela de familiaritate. atunci cand nu mai conteaza despre ce vorbiti, nu mai trebuie sa-ti cauti cuvintele, ai mereu ceva de spus si asculti atat de absorbit incat nu mai exista nimic, decat persoana din fata ta. cand spui tot ce ai vrea sa tii pentru tine pentru ca arata exact ceea ce esti. cand te apropii de o persoana fara sa iti dai seama. atunci cand e ceva complet neprevazut.

atunci cand singur, in linistea gandurilor tale, acele momente iti vin in minte si iti dai seama ca au insemnat ceva. ca au insemnat mult, ca n-au fost doar incercari de a omora timpul...
atunci cand realizezi ca zambesti, si cand ai furnicaturi in stomac, si senzatia aceea pe care nu stiu cum s-o numesc care te face sa te simti bine. atunci cand toate astea apar cand si de unde nu le-ai fi cautat in veci.

i found love in a hopeless place...

Voi fi sinceră cu mine. Am să-mi permit asta pentru puțină vreme, acum când negarea nu-mi mai este de folos. Îmi făcusem speranțe. Multe și înalte. Am luat în calcul multe posibilități, dar nu pe asta. Sigur, m-am gândit și la asta, dar nu credeam că ar putea fi așa. Și acum sunt pusă în fața faptului împlinit și nu-mi rămâne decât să trăiesc cu asta. Nu poți controla mereu totul. Din păcate…

Și uite așa o iau de la capăt, doar că nu prevăd, nu scriu un rol, ci improvizez pe parcursul reprezentației. Nu știu dacă să îmi permit să plutesc sau să-mi încropesc o vâslă și să încerc să-mi schimb viitorul. Nu știu dacă în cazul acesta mă pot împotrivi curentului. Nu știu dacă vreau… Mint. În cazul de față știu exact ce vreau, doar că nu știu dacă pot obține ceea ce vreau, nu știu dacă ar trebui, nu știu dacă riscul pe care mi-l asum nu e prea mare. Adică… la urma urmei, n-as avea nimic de pierdut din ce n-aș putea pierde oricum. Doar că nu vreau să recunosc că îmi pasă. Că sunt vulnerabilă. Că sunt umană și am sentimente cu care nu pot lupta, care ajung să mă controleze.

Ce e de preferat, să fii de neatins sau să ai curajul să lupți pentru ceva ce vrei?