Vrei să mă cunoști.

Ce aș putea să-ți spun despre mine? Dacă vrei atât de mult să mă cunoști, ar trebui să-ți faci timp să stai prin preajma mea până ce ajungi să știi ceva despre mine.

Ce ai vrea să-ți spun? Sunt o fată, din unele puncte de vedere tipică. Nu îmi plac gândacii sau alte chestii de genul și cu atât mai puțin să-i pui prin preajma mea. Dar știi asta deja.

Îmi place să mă înconjor de oameni foarte diferiți. Am prietenii cu care beau, am prietenii cu care fac schimb de cărți, am prietenii cu care merg în parc, o grămadă de feluri de prieteni. Unii dintre ei îmi sunt cei mai buni prieteni, ei sunt acolo indiferent de dispoziție sau activitate. Ceea ce au în comun este bunul simț. Fiecare din ei are o limită. Indiferent de cine sau ce ne batem joc, indiferent cât de tare ne certăm, există o limită. Sunt obișnuită să mă încred în oameni. Până la un punct, niciodată în totalitate, dar am încredere în oamenii din jurul meu. Ai ști și asta, dacă te-ai gândi atât de departe. Nu sunt obișnuită cu oamenii ca tine. Știam că există, dar credeam că știu să îi recunosc și să-i țin la distanță. Se pare că nu. M-ai adus în punctul în care am renunțat.
Eu nu renunț. Nu mă las. Dar nu cu tine... m-ai adus în punctul în care nu mai merită să lupt înapoi, nici măcar să mă apăr. M-ai adus în punctul în care renunț și suport pur și simplu, pentru că orice altceva ar fi o risipă de energie mult prea mare.

M-ai adus în punctul în care am renunțat pur și simplu pentru că nu merită. Nu credeam că sunt capabilă de așa ceva...
Mă face să-mi dau seama cât de norocoasă sunt să am oamenii pe care îi am în jurul meu. Mă face să mă întreb cum am putut greși atât în privința ta.

Sunt pretențioasă. Mereu. De obicei mai pretențioasă decât ar fi cazul, poate din aroganță. Și obțin ceea ce-mi doresc. Cum aș putea ajunge la ce e mai bun dacă m-aș opri la primul lucru care îmi iese în cale? De obicei cer exact ceea ce vreau, sau plec cu mâna goală. O pereche de pantofi care să mi se potrivească, sau mă mulțumesc cu cei pe care îi am în dulap. Frappe cu frișcă sau o cafea simplă. O companie plăcută sau dacă nu, atunci liniște.

Vreau să fiu o prioritate, sau poți să te duci naiba. Ești lângă mine atunci când vreau, indiferent lângă care alta ai putea fi în momentul acela, sau rămâi cu ea. N-am de gând să te las să te joci. Poți pleca oricând vrei tu, dar să nu te aștepți să te și întorci când vrei.
Nu contează ce crezi. Nu-mi pasă dacă fac pe intangibila. Nu-mi pasă dacă sunt prea copilăroasă pentru tine. N-am să stau să aștept până realizezi tu unde îți e mai bine.
Ia o decizie și ai curajul să ți-o asumi, dacă nu, să nu te miri dacă voi fi luat eu decizia pentru tine.

Aici

Aici, nu mai e nimic. Nimic palpabil. Nimic concret.

Câteva ecouri familiare, șoapte nedeslușite. Un murmur înfundat, neînțeles, nu genul acela liniștitor, ci genul acela care aduce sentimente ciudate, neidentificate, presimțiri sumbre.
Liniște? Iluzia ei. Un murmur înăbușit.

Calmul de dinaintea furtunii? Nu.
Trecerea de la calm, la furtuna. Sfârșitul calmului? Debutul furtunii? Nu știu, dar ceva urmează să se întâmple.
Anticipare. Nerăbdare sau teamă? Nu știu.
Vreau să știu ce urmează, încotro mă îndrept de aici, nu știu cât mai pot suporta tensiunea... Dar oare vreau să știu? Mi-e frică. Știu ce vreau să se întâmple și ce s-ar putea întâmpla.
Cei doi poli. Opuși, bineînțeles.
Mi-e frică. Dacă de aici o iau în jos? Dacă va merge prost? Cum am să-mi mai revin dacă mă întorc în punctul din care am plecat, în punctul în care am ajuns data trecută?
Știu că inevitabilul se va întâmpla, zarurile au fost aruncate. E rândul meu, mutarea mea. Trebuie să o fac.

Neliniște. Speranță. Teamă. Anticipare.
E atât de liniște încât îmi pot auzi bătăile inimii.
Aici, e doar liniște.

Nu mai știu să citesc

Azi nu știu să citesc. Nu mai știu cum să îmi cufund mintea și simțurile între pagini, chiar dacă mirosul lor îmbietor de cerneala și nu-știu-ce e același miros familiar, mirosul care mă face să mă îndrăgostesc de fiecare dată... Nu mai știu cum să mă desprind de mine ca să intru în carte. Nu mai știu cum să-mi opresc toate celelalte gânduri. Azi nu pot să citesc.

Mi-am dorit cartea asta atât de mult timp, și azi am dat de ea. Am cumpărat-o, mi-am luat o cană cu ceai, am aprins veioza pentru citit. Am deschis-o. Cuvintele îmi vâjâie prin minte, pe măsura ce privirea îmi trece peste ele, dar nu știu ce naiba scrie acolo. Nici dacă citesc aceeași frază minute întregi. Dacă îmi mut privirea, nu mai știu nici măcar dacă era lungă sau scurtă, prima sau ultima de pe pagină.
Nu se lipește de mine niciun cuvințel, deși vocea minții mele răcnește cu toate puterile. Nimic. Vid...

Dar nu. Nu e chiar pustiu. Aș vrea să fie măcar vid. Ar însemna că sunt prea obosită, sau ca m-am drogat cu mirosul ojei, sau ceva de genul. Aș fi liniștită, relaxată. Ar însemna că n-am la ce să mă gândesc, deci pot să dorm, să mă concentrez asupra activităților derulate de cealaltă parte a geamului, sau, de ce nu, să mă concentrez asupra cărții. Asupra nenorocitei de cărți pe care vreau să o citesc de când am auzit că va exista. Dar nu.

Mai e o voce, una cu gânduri puține, dar ferme. Urmate de mii de întrebări și interpretări. Dacă de fapt a fost așa? Dacă de fapt înseamnă asta? Dar nu, nu, mă mint singură, nu poate însemna decât asta. Dar totuși, dacă era așa, atunci...
Vocea asta nu-mi dă pace. Șoptește, nesigură, și totuși acoperă orice altceva.
De ce? De ceeeeeeeee? Vreau doar să citesc măcar un amărât de capitol. Unul! Nu sunt analfabetă sau schizofrenică, nici măcar beată, dar nu pot să citesc niciun rând!

Vreau să citesc măcar o pagină, dacă un capitol întreg e prea mult... Dar nu, azi nu. Azi nu mai știu cum să citesc...