am avut parte de cateva ce s-au pierdut odata cu rasaritul si inceputul unei noi zile, in timp s-au dus si privirile si zambetele, saruturile furate pe plaja sau langa focul de tabara, promisiunile de mult uiate, care atunci pareau atat de reale...vesnice... nu le regret. totul se intampla pentru un motiv, si daca s-au pierdut inseamna ca asa trebuia sa fie. uneori a durut, dar timpul si-a spus cuvantul si a vindecat totul. uneori am avut inima franta, sau cel putin asa parea atunci. dar ei s-au pierdut undeva departe, iar amintirile au reinceput sa aduca zambete in locul lacrimilor. nimic nu dureaza...
dar ce se intampla cand gasesti acea iubire, care a fost acolo inaintea celorlalte si a ramas undeva in fundul sufletului indiferent cine era in minte, care a ramas atunci cand celelalte s-au pierdut pe rand, care inca te stapaneste? desi "marea iubire" a plecat de mult... m-am inchis in mine, am refuzat sa ma mai atasez de cineva, la ce bun daca oricum ma va rani? abia atunci s-au instalat frigul, bezna, cosmarul... si am inceput sa accept firea lucrurilor. totul are un sfarsit... dar de ce sa refuzi un nou inceput ce ar putea alunga spectrul trecutului? si totusi, el a ramas, de ani de zile... si revine intrebarea... ce ce intampla cu acea iubire? cand se va sfarsi?
"twilight, again. it doesn't matter that the day was perfect. there always has to be an end."