"..de ce scriu chestia asta nici nu stiu. oricum nu te voi lasa vreodata sa o citesti... poate doar peste mult, mult timp, cand nimic din toate astea nu va mai conta. dar totusi scriu, desi stiu ca n-ai face decat sa te amuzi... iar asta ma ucide. macar daca m-ar ucide fizic... daca m-ar fi ucis ieri, cand inca eram in culmea fericirii. dar nu se poate, nu s-a putut. ma ucide incet, pe dinauntru. cu fiecare suflare, cu fiecare lacrima ce mi se prelinge pe obraz, se scurge viata din mine, lasand un gol imens... care treptat devine amar, se umple de tristete... as fi preferat sa ma bati. durerea fizica era nimic, era cu siguranta suportabila. dar nu. daca asa a fost sa fie... incep sa cred ca timpul s-a aliat cu destinul pentru a-mi aminti ceea ce sunt: o biata muritoare lasata la mila lor. mi-au dovedit din nou ca nu ma pot masura cu ele... fiecare lacrima ce mi se prelinge usor pe obraz mai spala putin din amintirea ta... din urmele pe care mi le-ai imprimat in piele atunci cand m-ai atins, cand m-ai luat in brate si m-ai tinut strans... dar urmele din inima? ranile adanci din suflet cine la va spala? stau si plang ca o proasta ce sunt. lacrimile imi incetoseaza privirea, dar nu ma opresc din scris. ceva misca mana mea, impingand pixul pe hartie, desenand simboluri ciudate formand ceva numit cuvinte, asternand ceva pentru mine de neinteles... ceva ce se presupune ca exprima gandurile mele, care sunt departe de aici, pierdute in bezna din interiorul meu... cautand un fulger format de niste cuvinte frumoase, sincere... o palpaire cat de slaba provocata de un zambet...o raza cat de mica de speranta...poate chiar o faclie starnita de apropierea ta. dar toate se lasa asteptate...nu exista. simt ca daca m-as opri din scris as muri...macar asa ma descarc...ca o idioata, inca cred ca totul a fost o gluma si inca ma iubesti, ca ne vom impaca. apoi ma izbeste adevarul, nu e si nu va mai fi niciodata asa, pentru ca apoi, cateva secunde mai tarziu ce imi par veacuri intregi sa ma robesc iar visarii. da... stiu ca nu mai suntem impreuna si ca probabil nici nu vom mai fi vreodata, dar nu pot intelege asta... nu pot accepta asta...
lacrimile isi intetesc atacul, revarsanduse in numar tot mai mare. pentru ca m-am indragostit ca o idioata... pentru ca te-am iubit ca o nebuna, si pentru ca inca te iubesc cu toata fiinta mea, "with every little piece of my broken heart", pe zi ce trece tot mai mult...pentru ca nu pot si nu vreau sa te uit. iubirea ma face mai buna, am inceput sa cred ca ea ma mentine in viata... mi-am construit o lumea proprie in jurul "nostru", cu "noi" in centru si nimeni altcineva care sa conteze, bazata pe imaginea ta satirizata, cateva vise si cateva vorbe pierdut oricum "pe aripile vantului" uitarii... o lume pe care am confundat-o cu un asa zis viitor pe care credeam ca il cunosc... acum totul a ramas istorie, sau poate doar un vis imposibil ce va fi uitat...
as vrea sa dau vina pe tine. asta probabil ar face totul mai usor. dar pentru mine asta e cel mai greu...nu pot. poate pentru ca te iubesc prea mult, poate pentru ca in fond eu m-am bazat pe cateva vorbe si mi-am daruit inima fara sa gandesc. nu pot regreta nimic, pentru ca in "prezentul" de atunci asta era exact ceea ce imi doream, si nu cred ca as schimba nimic. acele momente, ore, zile de fericire nebuna... am fost prea fericita, si am platit in lacrimi. inca o fac...[bla bla]"
doar ceva ce am gasit cautand notitele la mate... au trecut cativa ani, si inca ma mai afecteaza... stiam ca mereu am dramatizat totul, dar chestia asta ma depaseste. ma bucur sa pot spune ca am mai crescut putin, din "pe aripile vantului" am invatat intre timp ca "si maine e o zi". desi am ramas aceeasi visatoare sentimentala... inca mai scriu de cate ori ceva nu merge bine si inca ma face sa ma simt mai bine. some things are never gonna change...