Voi fi sinceră cu mine. Am să-mi permit asta pentru puțină vreme, acum când negarea nu-mi mai este de folos. Îmi făcusem speranțe. Multe și înalte. Am luat în calcul multe posibilități, dar nu pe asta. Sigur, m-am gândit și la asta, dar nu credeam că ar putea fi așa. Și acum sunt pusă în fața faptului împlinit și nu-mi rămâne decât să trăiesc cu asta. Nu poți controla mereu totul. Din păcate…

Și uite așa o iau de la capăt, doar că nu prevăd, nu scriu un rol, ci improvizez pe parcursul reprezentației. Nu știu dacă să îmi permit să plutesc sau să-mi încropesc o vâslă și să încerc să-mi schimb viitorul. Nu știu dacă în cazul acesta mă pot împotrivi curentului. Nu știu dacă vreau… Mint. În cazul de față știu exact ce vreau, doar că nu știu dacă pot obține ceea ce vreau, nu știu dacă ar trebui, nu știu dacă riscul pe care mi-l asum nu e prea mare. Adică… la urma urmei, n-as avea nimic de pierdut din ce n-aș putea pierde oricum. Doar că nu vreau să recunosc că îmi pasă. Că sunt vulnerabilă. Că sunt umană și am sentimente cu care nu pot lupta, care ajung să mă controleze.

Ce e de preferat, să fii de neatins sau să ai curajul să lupți pentru ceva ce vrei?

Știu că asta am făcut. Nu știu însă în ce măsură m-am forțat să o fac și în ce măsură am fost forțată să o fac. Sunt lucruri prin care doar unii trec, care te maturizează fără să vrei, fără să știi. Cel puțin pe mine m-au maturizat într-un anume fel. Într-o zi m-am uitat înapoi și am realizat cât de mult am crescut. Nu genul de evenimente care te fac să vezi viața cu totul altfel. De obicei efectul acelora trece, cu cât e mai mare la început cu atât se estompează mai repede… Nu. Am început să văd viața altfel, pe măsură ce am fost forțată să-mi schimb stilul de viață. Am trecut treptat de la a fi un copil la a-mi conștientiza responsabilitățile la a mă ridica la nivelul acelor responsabilități și la a le face față.

Nu-mi pare rău ca am crescut atât, atât de repede. Poate doar nu știu ce am pierdut. Îmi place să fiu pe propriile picioare, să gândesc pentru mine, să îndeplinesc ordinele minții mele și nu pe ale altcuiva. Îmi place să simt că dețin controlul vieții mele. N-aș da asta pe nimic.

Deși, oarecum… Azi mi-a trecut prin minte că poate încerc să trec prin etapele pe care le-am sărit. Am fost prima de atât de multe ori, iar acum că și prietenele mele au ajuns acolo, sau cel puțin aproape, încerc și inocența pe care am renegat-o cândva. Uneori îmi reușește, alte lucruri nu pot fi șterse din minte pentru a recâștiga inocența. E ceva ce odata ce ai pierdut, e pierdută…

Sunt mega ultra fericită. Și mă bucur. Șii mă simt bine. Singurul lucru care umbrește asta sunt amintirile nasoale și faptul că știu că o să mai fie multe.
Cine a inventat fericirea absoulută? Ar trebui pedepsit. N-ar trebui să existe. Fericirea ar trebui raționalizată, folosită în doze mici, câte puțin în fiecare zi. Să nu dea dependența în doze mari. Să nu intru în sevraj. Să nu mai fie zile negre.
În momentele astea, în care mă simt bine just because, mi-ar plăcea să pot pune deoparte puțin din fericirea de acum pentru când voi avea cu adevărat nevoie de ea.
Cum voi ști când am nevoie de ea și când să o păstrez pentru că va fi și mai rău? Ăsta e farmecul vieții?
Care e cheia unei vieți fericite?