Sunt mega ultra fericită. Și mă bucur. Șii mă simt bine. Singurul lucru care umbrește asta sunt amintirile nasoale și faptul că știu că o să mai fie multe.
Cine a inventat fericirea absoulută? Ar trebui pedepsit. N-ar trebui să existe. Fericirea ar trebui raționalizată, folosită în doze mici, câte puțin în fiecare zi. Să nu dea dependența în doze mari. Să nu intru în sevraj. Să nu mai fie zile negre.
În momentele astea, în care mă simt bine just because, mi-ar plăcea să pot pune deoparte puțin din fericirea de acum pentru când voi avea cu adevărat nevoie de ea.
Cum voi ști când am nevoie de ea și când să o păstrez pentru că va fi și mai rău? Ăsta e farmecul vieții?
Care e cheia unei vieți fericite?