Aș vrea să te pot arăta cu degetul, dar mâinile mele sunt pătate de amintiri...

Lasă-mă să cad, să izbesc pământul. În cădere voi lua cu mine o pătură de nori, cu care mă voi înveli în bătaia uitării.
Lasă-mă să mă înfășor în vise, să tremur, să mă încălzesc, să tremur iar și să mă înalț din nou spre paradis fremătând de speranțe. Mă voi ține de alt fluture, căruia am să-i dau drumul abia după ce mă lasă să sorb din libertatea picurând de pe aripile lui.
Înfășoară-te în jurul meu, dar nu la fel de strâns ca alte dăți. Nu ma lăsa singură, dar nu mă lipi de tine, nu iar, nu acum. Nu pleca, dar nu mă ține lângă tine, nu acum când sunt gata să mă înalț...
Privește-mă zburând, mi-ai predat bine lecția. Atât de bine, că nu mai am nevoie de tine!
Dar rămâi pe loc, altfel îmi va fi frică să mai cobor...
Da, eu voi pleca. Pentru că acum știu că pot. Dar tu rămâi acolo, așa cum ești, ținându-mi inima în maini. Am să mă întorc la ea, cândva. Acum, ți-o las ție, e o povară prea grea pentru aripile abia descoperite...
Ai grijă de ea! N-o vreau, dar nu vreau nici să fie ranită în vreun fel. Nu din nou, niciodată.