De cea care am fost? De ceea ce am distrus? De ceea ce am pierdut?
Nu... De ceea ce am lăsat să plece? Nici măcar. Îți poate fi dor de ceva ce n-ai avut niciodată? Îți poate fi dor de a-ți fi dor? Așa se numește atunci când te uiți înapoi, la ceea ce credeai, la lucrul în care credeai cu ardoare, și tânjești să-ți recapeți motivația?
Merită să trăiești doar dacă există ceva pentru care ai fi dispus să mori. Așa să fie? Sau e normal să-ți schimbi convingerile din când în când, și să apară momente între ele când nu crezi în nimic în mod special, dar vrei cu încăpățânare să simți ca faci ceva, ceva ce contează?
We love it and we leave it and we watch it burn,
Damn these wild young hearts...
E normal să te oprești și să-ți pui întrebări, sau timpul în care o faci e timp pierdut din goana după un ideal? Sau viața la voia întâmplării, fără să alergi după vre-un ideal e de fapt viața, așa cum ar trebui să fie?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu