Mă enervează telefonul, care n-a mai vibrat de ceva vreme. Mă enervezi tu, pentru că vrei să știi mereu ce fac, dar uite că m-am obișnuit cu asta și îmi lipsește ceva când nu îmi scrii.
Mă enervează și că nu mai am timp de nimic de când ești tu. Ziua mea se învârte în jurul tău. Îmi ocup timpul până ies cu tine, iar când ajung acasă nu mai fac altceva decât să tastez. Ieșeam zilnic cu fetele, iar acum că nu le mai văd prea des, îmi dau seama că nu le duc lipsa, pentru că ești tu. Ceea ce mă îngrijorează. Nu ar trebui să contezi așa mult. N-ar trebui să ne vedem zilnic. N-ar trebui sa ne trimitem sute de mesaje. N-ar trebui să-ți simt lipsa, niciodată. N-ar trebui să mă gândesc la tine când încerc să citesc una din cărțile de care tocmai m-am îndrăgostit, n-ar trebui sa apăs pause în timpul unui episod din gossip girl ca să-ți răspund ție. La naiba cu tine, ar trebui să o iau la fugă la viteză maximă în direcție opusă...
Nu, asta nu sunt eu. Nici măcar nu sunt îndrăgostită, sau măcar pe aproape... atunci ce naiba mă ține lângă tine? De ce de câte ori mă decid să o las mai moale, mă trezesc prinsă în brațele tale?
Damn it! Presupun că vacanța e de vină, eu sunt plictisită, iar tu ceva nou, de care o să mă plictisesc la fel ca și de toți ceilalți, oricât mi-aș dori să fie altfel de data asta...
Nu așa ar trebui să fie o relație. Cu mine, n-ai să ai relația pe care ți-o dorești, pentru că eu nu sunt dispusă să-mi împart lumea cu tine. Sigur, a ta e interesantă... pe termen scurt. Așa că ce rămâne de făcut?
Să-mi permit să mă atașez? Să-mi testez limitele? Sau să mă eliberez, cât mai pot?