Te-ai uitat vreodată înapoi și ți-a fost dor, gândindu-te cât de bine era? Sunt sigură că da. Și asta te-a întristat, nu? Iar ceea ce te-a făcut să mergi înainte lăsând și nefericirea în urmă a fost gândul că vor mai fi asemenea momente, că va fi mai bine, nu?

Mă uit în urmă la momentele frumoase si nu-mi pare rău, pentru că acum chiar e mai bine. Pentru că oricâte am pierdut, acum am mai multe ca niciodată și, mai ales, fac ceea ce vreau eu să fac. A devenit mai bine, și sunt mai fericită ca niciodată.
Dar dacă nu va mai deveni mai bine? Dacă porția mea de fericire se termină cu asta? Dacă astea sunt ultimele salturi din caruselul meu și mă așteaptă o viață constantă, mediocră, plictisitoare, unde ideea că va fi mai bine mă duce înainte dar nu devine mai bine și se pierde și speranța și odată cu ea și ultimele grame de fericire?
Dacă mă voi uita cândva înapoi, peste mulți mulți ani, și tot astea vor fi cele mai frumoase vremuri, și nu voi regreta atât faptul că s-au dus cât faptul că nu le-am apreciat destul? Că n-am făcut destule poze, că n-am păstrat amintiri, că n-am ținut un jurnal, că am aruncat la gunoi lucruri al naibii de bune în ideea că nu mai am nevoie de ele?