Copilul și mingea

În drum spre casă, o imagine mi s-a întipărit în minte. Un copil, așezat pe bordură, cu o minge pe genunchi, cu coatele sprijinite pe genunchi și bărbia sprijinită în palme.
Poate că își aștepta prietenii.
Poate că prietenii aceia aveau să vină, dar dacă nu există acei prieteni? Dacă era trist nu pentru că era plictisit să aștepte, ci pentru că se plictisise să se joace singur cu acea minge?
Am auzit nenumărate povești despre fotbalul din fața blocului cu vecinii, despre cât de frumos era când n-aveai altă grijă, sau pur și simplu cât de frumos era când nu conta statutul social sau ce haine porți ca să ai prieteni.
Ei bine, dacă e așa, ce e cu copilul dat la o parte? Mereu există câte unul. Cum e să fii acel copil? Cum e să crești fără prieteni, uitându-te la alții cum se joacă, prea timid să intri în vorbă și totuși prea mic să înțelegi de ce nu ești și tu acolo?
Cum e să fii acel copil? Cât de greu trebuie să-i fie? Va face vreodată parte dintr-un grup, sau va rămâne marcat?

Cum e să crești fără prietenii de pe stradă? Cum e să crești doar cu o minge cu care să trebuiască să te joci lovind-o de perete și așteptând să se întoarcă?