Cred că e greu să te obișnuiești cu ceva ce n-ai mai avut niciodată... Pe de-o parte, e minunat că știu să apreciez fiecare moment, dar frica cu care trăiesc pentru asta e un preț prea mare... sau nu?

Să fie frica de vină? Nu, nu e frică. Sau, cel puțin, nu e doar frica. Chestia aia cu îmi place să ascult o minciună când eu de fapt știu adevărul... Ei bine, mie nu îmi place! Nu în cazul ăsta. De data asta contează, și poate de aceea doare. Ți-am acordat acea brumă de încredere tocmai pentru că mi-ai spus totul, dar poate că m-am culcat pe o ureche. Îmi povesteai totul, ce s-a întâmplat? Sau mințeai de la început? Nu aveam prea multă încredere în tine, și ar fi fost o prostie să am. Poate ca prostia a fost să mă gândesc măcar că ai merita-o...
If it seems too good to be true, it probably is.

Îmi tot repet că nu e mare lucru... Și nu e mare lucru, atunci de ce ai minți? Ce s-a schimbat? Sau e mai mult de atât?
Probabil că nu e nimic, și există o explicație perfect nevinovată. Dar eu nu vreau să-ți ascult motivele... Pentru că în timp ce am să mă gândesc că sunt o fraieră că am exagerat atât o prostie neînsemnată, undeva în sinea mea am să mă întreb dacă nu cumva acea poveste era pregătită special pentru mine...