Îți spuneam că îmi place să scriu când sunt supărată, că e singurul lucru care mă calmează, și ai râs. Ai spus că asta nu se pune, pentru că să scrii despre cât de proști sunt oamenii nu este artă. Cât mi-ar plăcea să îți demonstrez cât de puține știi despre mine, dar n-am să-ți pun totul pe tavă chiar așa...

Probabil că ai dreptate, dar acum sunt supărată, așa că am să scriu, până îmi găsesc eliberarea - nu știu dacă până am să epuizez subiectul sau până am să încep să plâng, e genul de deznodământ pe care nu-l pot prezice când încep să scriu, știu doar că îmi doresc unul.
Sunt supărată din cauza ta, deși nu neapărat pe tine... Și nu, nu intenționez să scriu despre cât de prost ești tu. Mi-ai spus că sunt o persoană normală și știu că în mintea ta avea o rezonanță frumoasă, dar n-aveai de unde să știi că e tot ce-mi doresc să nu fiu. Probabil că sunt, dar în fiecare poveste omul mediocru încearcă să evolueze și să-și depășească condiția, așa că de ce aș face eu excepție de la acest clișeu?
Nu vreau să fiu normală. Nu în fața lumii și în niciun caz pentru tine... deși da, așa sunt.
Mă încăpățânez să mă agăț de tine și știu că e o prostie. Pentru că îți acord toată atenția mea, deși ești... ei bine, da, un băiat normal.
Nu știu exact ce anume mă atrage spre tine, pentru că nu ești altfel decât ceilalți. Nu mă motivezi, nu mă enervezi, nu tulburi câtuși de puțin apele minții mele. Nu mă provoci cu nimic și asta mă plictisește, deși cred că exact ăsta e farmecul tău - ești o constantă în lumea mea agitată. Ești colțișorul meu de liniște, și încep să mă atașez de asta, deși știu că nu ești pentru mine.

Persoana în ochii căreia privesc fără să am ce să-i spun nu e persoana potrivită pentru mine. Și continui să scriu despre asta, să-mi distrag atenția, să-mi amintesc cât de mult te plăceam... da, te plăceam. De mult timp, de la distanță, când erai interesant poate tocmai pentru că păreai intangibil. Dar ți-ai pierdut misterul, și cu siguranță nu am primit ceea ce așteptam... sunt convinsă că nici tu. Când sunt doar cu tine, nu am nimic interesant de zis. Nu am ce să dezbat cu tine. Nu mai sunt fata aceea sigură pe sine, pentru că nu sunt nici măcar eu... nu fac altceva decât să mă plictisesc sau să mă gândesc la altceva sau... nu știu.
Când sunt cu tine, nu sunt acolo. Când mă săruți, te sărut și atât. Stomacul meu nu tresare. Când închid ochii în brațele tale, ochiul minții mele nu te vede. Da, mă simt bine în brațele tale, dar starea mea de spirit nu se schimbă prea mult. Nu uit de restul lumii...
Sunt atât de plictisită, și nu știu de ce nu sunt în stare să-i pun punct acum, înainte sa devenim complet străini. Înainte să se piardă chiar totul. Cred ca ideea din mintea mea despre cum ar putea fi mă face să sper. Desigur, ar mai fi faptul că nu sunt prea multe lucruri despre care să pot vorbi cu tine... evident, subiectul noi se încadrează în majoritate.
La naiba cu tine. Vreau să scap de tine, dar nu vreau să te pierd. Cine naiba ești? Ce știu despre tine? Refuz să accept că personalitatea unui om se limitează la atât. Știu sigur că tu nu știi nimic despre mine, și nici măcar nu mai încerc să ascund ceva, pur și simplu... nu știu cum să te fac parte din lumea mea. Nu sunt o carte pe care să ți-o pot împrumuta ca tu să o citești și apoi să o discutăm și să-ți explic viziunea mea. E un proces complex, îndelungat... pe care tu nu știu dacă îl vei începe vreodată.

E imposibil ca tu să nu fi observat că nu mai suntem de mult acolo unde ar fi trebuit să fim. Tot aștept să-mi spui că e gata, și tot ce aud sunt alte planuri împreună...

But it's not meant to be...