Despre mine

"All you have to do is write one true sentence. Write the truest sentence that you know."

Te iubesc.
Ah, nu, trebuie să am mai mult de atât. Trebuie să pot mai bine de atât.

Cel mai simplu ar fi să scriu ceva despre mine. Ceva ce știu sigur că e adevărat. Mult mai adânc, mult mai complex sau mai relevant decât faptul că te iubesc.
Ceva despre care sunt complet sigură. Nimeni nu poate contesta adevărul a ceva ce afirm despre mine, doar nimeni nu poate ști mai bine decât mine... dar... Ce știu despre mine?

Ce sunt eu de fapt și ce e doar o normă socială cu care mă identific pentru că așa mi s-a spus? Unde e granița? Oare nu sunt toate cuvintele doar o normă socială până la urmă?

Dacă elimin sexul, rasa, naționalitatea, standardele de frumusețe și media de inteligență, cu ce rămân? Dacă elimin toate definițiile cu care am ales să mă identific, ce stă la baza lor?

Sunt o ființă umană... Dar oare nu este și asta o convenție? Un nume ales pentru a putea categoriza, pentru a putea face diferența între "noi" și alte ființe, pentru a ne justifica așa-zisa superioritate, pentru a legitima exploatarea lor după bunul nostru plac?
Trăiesc. Simt. Experimentez o gamă largă de emoții și învăț să trăiesc cu ele. Emoțiile sunt reale, nu? Trebuie să fie reale, doar au atâta putere...
Gândesc. Gândesc prea mult.

Gândesc prea mult, deci exist?

I'm a little drunk and I need you now...

În tot timpul ăsta mi-am repetat că nu am nevoie de tine, că nu am nevoie de nimeni, că mi-e mai bine singură...
Poate că da, îmi e mai bine singură, dar tot singură am să înnebunesc...

Am nevoie de tine. Am nevoie să fii lângă mine... la dracu. Nu, nu am nevoie de tine. Nu am nevoie de nimic de la tine sau din tine pentru că în mod evident pot trăi foarte bine și fără tine.
Doar că nu vreau să o fac. Nu vreau să fiu nevoită să o fac.
Te vreau. Lângă mine. Acum.

Problema per se nu e că te vreau acum și tu nu ești aici acum - ci doar sentimentul de neputință care vine odată cu asta...

Monologuri imaginare II

De când ai conștiință?
De când își pasă ție ce fac eu?

Ah, e drăguț că încerci să ai grijă de mine. Oricât de tare m-ar enerva, pentru că nu am nevoie să ai grijă de mine, să-mi spui ce să fac, e drăguț ca încerci să o faci.
Nu e prima dată când o faci. Știu că dacă te vei nimeri prin preajmă, vei avea grija de mine, pentru că întotdeauna ai avut... în felul tău.

Dar nu ai grijă de mine decât fizic.
Să nu beau prea mult, să nu cad, să nu răcesc. Chiar dacă asta înseamnă ca tu să îngheți într-un tricou subțire în miez de noapte doar pentru că eu am insistat să nu port vreo jachetă peste rochia mea preferată.
Nu știu dacă ai idee cât de mult apreciez asta.

Dar nu de asta am nevoie. Îmi pot îngriji fizicul și singură, doar pentru că par fragilă nu înseamnă că sunt așa, iar dacă mă mai îmbolnăvesc din când în când... pot duce o răceală sau puțin disconfort fizic din când în când.

Cât despre sufletul meu... Sufletele sunt fragile. Niciodată nu știu cum să fac să nu-l rănesc. Dacă-i dau drumul risc să se întoarcă julit sau chiar să rămână prizonier pe undeva, dar dacă îl rănesc și mai tare ținându-l închis în încercarea de a-l proteja?

Nici tu nu îl îngrijești mai bine. Nici nu încerci să îl menajezi. Te comporți ca și cum n-ar exista sau ca și cum n-ar conta. Ca și cum ar fi intangibil, indestructibil.
Dar, dragul meu, nu e... nici pe departe. Ah, cât mi-aș dori să fie.

N-ai știut niciodată cum să fii acolo pentru mine.
Poate ai fi vrut să fii, dar n-ai știut niciodată cum, așa că nici măcar nu ai încercat. Iar eu am trecut asta cu vederea.

Acesta e modul în care aș fi avut nevoie de grija ta. Atunci.
Atunci ar fi însemnat totul.
Acum... să știi că apreciez că încerci. Doar că... nu prea înseamnă nimic.

Monologuri imaginare I

Ar mai putea fi ceva între noi?
Nu.


Oare ar fi fost vreun mod în care ar fi putut merge?

Dacă te-aș fi confruntat atunci când ar fi trebuit.
Dacă mi-ai fi spus.
Dacă m-as fi deschis fata de tine mai devreme.
Dacă ai fi avut încredere în mine... în noi.
Dacă...

Nu putem da timpul înapoi să aflăm ce-ar fi fost dacă. Nu mai contează ce-ar fi putut fi.

Niciodată n-ar trebui să conteze ce-ar fi putut fi.
Contează ce a fost. Contează ce este. Contează ce-ar putea fi.

Acum nu mai poate fi nimic.

Dă-mi drumul.
Pleacă, dar de data asta nu te mai întoarce! Pleacă!

Îmi amintesc când mi-ai povestit că oja mea roșie în contrast cu pielea foarte albă a fost primul lucru pe care l-ai observat când ai intrat în sală. Ți-am răspuns că o port tot timpul... Ai părut mirat și am simțit nevoia să mă justific.
Vinul era de vină, vroiam atât de mult sa mă placi... altfel ți-aș fi spus că mă privește și aș fi considerat subiectul încheiat.
Ți-am explicat că nu văd sensul în a renunța la o anumită preferință de dragul diveristății... mi-ai dat dreptate.
Ți-am povestit despre cum mă plictisesc uneori și mă decid să folosesc oricare alta din ojele din dulap, doar ca să revin apoi la cea veche... doar pentru că mi se face dor.

O discuție profundă despre culoarea ojei, sub clar de lună.
Alegoria perfectă a vieții mele, presupun... Ah, cât de previzibile sunt alegerile mele, indiferent de cât de diferite sunt domeniile. Mă atașez de o nuanță de ojă tot așa cum mă atașez de oameni și îi rămân fidelă și după ce mă dezamăgește deși știu că ar trebui să merg mai departe fără să mă mai agăț de trecut.

Oja nu mă dezamăgește intenționat...
Ah, ce bine-ar fi să-mi acopăr zgârieturile din inimă și marginile ciobite ale sufletului la fel de ușor cum îndepărtez stratul vechi de ojă și îl înlocuiesc cu unul nou...

Viața bate filmul. Sau... nu.

Acum știu de ce plângeam atât de tare la acel film. Nu din cauză că îmi doream foarte mult ca ei să rămână împreună, ci pentru că îmi doream foarte mult ca noi să rămânem împreună.
Pentru că mă identificam cu ea, și atâta timp cât pentru ei mai era o șansă, mai putea exista una și pentru noi...


Acum nu mai există niciuna.
Mi-e greu să admit asta, dar așa e. E sfârștiul, și nu noua poveste aproape de un final tragic mă face să plâng, ci a noastră.
Așa cum știu că e sfârșitul sezonului lor, știu și că e sfârșitul sezonului nostru, doar că eu n-am să revin în toamnă și sfârșitul nostru va rămâne... sfârșitul.

(2012)

And it's as great as it is sad...

Dear hater

Îl vorbești de rău. Mult. Cu fiecare ocazie. Te face să te simți mai bine? Înțeleg de ce. Nu-l poți avea, nu-l poți egala, îl știe toată lumea... trebuie să fie foarte ușor să-l urăști, deși nu ți-a făcut nimic. Pe el și orice altă personalitate demnă de admirație.

Ei bine, mie îmi place. Îmi place cum scrie și îmi place persoana care se reflectă în scrierile lui. Spui ca e nebun? Da, cred că e. Dar nu e ne-bun, opusul lui bun, ci e nebun, opusul lui normal. Opusul lui mediocru. Opusul tău...

Nu pot înțelege de ce ai aspira la a fi normal. Cum poți tinde spre a te pierde în mulțime. Spre a renunța la posibilitatea de a crea o identitate pentru a adopta imitația slabă a uneia care nu te reprezintă și cu care n-ai nimic în comun.

E tot ceea ce disprețuiesc. E tot ce mi-e teamă să ajung.

Pe el îl admir, și nu mi-e rușine cu asta.
Așa că am să continui să-l admir, voi învăța ce e de învățat din tehnicile pe care le stăpânește atât de bine și poate cândva am să ajung și eu pe undeva prin apropierea lui. Pe drumul meu.
Pentru că energia e tot ce am mai de preț, și nu mai văd sensul în a o consuma urând tot ce nu poți fi...

...and supergirls don't cry

Te lauzi cât de bine ți-a ieșit să mă înșeli, că norocul tău că ești un actor atât de bun...
Ok, spune-mi, dragule, ce-ai câștigat?
Te iubeam. Aș fi făcut orice pentru tine. Ți-ai bătut joc de singurul lucru pe care ar fi trebuit să-l apreciezi pentru ca e cel mai de preț lucru pe care ți-l puteam oferi.

Sigur, continuă să te lauzi cât de bine ți-a ieșit să-ți bați joc de sentimentele mele, cât de fraiera sunt... da, știu, sunt o proastă. Am fost o proastă. Nu pentru că ai fi fost tu un actor atât de bun ci pentru că te iubeam atât de mult încât nu vroiam sa cred ca ai fi capabil de asa ceva.
Acum, s-a dus. For good.
Și știi ceva? Nu-mi mai pare rău. Nu mai regret nici măcar că am avut încredere în tine, știind că n-ar trebui.
Nu mai cred că să alegi să vezi ce e mai bun într-un om înainte să-ți demonstreze contrariul e un semn de slăbiciune. E o prostie - poate, dar e uman. Și nu vreau să fiu genul de persoană care ține pe toată lumea la distanța pentru că nu toată lumea merită, pentru că unii mă vor răni. Pentru că n-aș face decât să refuz să acord o șansă și celor care o merită, și să le dau și lor un motiv să se închidă în ei...
Știu că voi fi rănită.
Sunt o fraieră, da. Îmi asum asta. Într-un final, va merita.

Pentru că nu eu sunt de vină în povestea asta. Am să încetez să mă învinuiesc și să mă întreb ce ar fi trebuit să fac altfel, pentru că nu eu sunt cea rea în povestea asta.
Nici nu sunt eu cea care a ieșit în pierdere.
It's on you, honey... this one is on you.
Poți spune ce vrei, cui vrei despre mine. Nu-mi mai pasă. Acum nu mai am niciun motiv să mă simt vinovată, nu mai am niciun motiv să cred că n-am încercat destul, că n-am făcut tot ce se putea face, că n-am mers până la capăt.
Pentru că am mers până la capăt. Doar cei care au făcut-o vreodată știu de cât autocontrol și de cât curaj e nevoie pentru asta.
Tu ești singur, și neînțeles, și vrei pe cineva care să-ți fie alături atunci când ai nevoie... Am vrut să fiu persoana aceea, am încercat atât de tare... n-a fost destul. Atunci când găsești pe cineva care să fie lângă tine, faci tot ce poți să alungi persoana aceea, să o rănești până ce pleacă, pentru că... pentru că poți, probabil. Îți doresc succes în a găsi pe cineva și mi-e milă de cea care va mai încerca asta. Sau cine știe, poate următoarea va fi cea care să te învețe să apreciezi oamenii care îți vor binele...
I won't hold my breath.

Deși nu-mi vine să cred cât de departe a fost nevoie să se ajungă pentru asta, renunț la tine - nu pentru că sunt obligată de împrejurări să o fac, ci pentru că vreau.
Pentru că nu mai e nimic aici ce să-mi pot dori. Nu mai e niciun viitor pentru noi, și nu mă mai doare asta... nu mai vreau nimic de la tine.
Vreau doar să stai departe de mine, cât de departe poți, să nu mai fiu nevoită să te văd vreodată în fața ochilor, pentru că mi se face greață. Îmi faci greață.

(septembrie 2013)

All we have is now...

...don't run from this.

Am petrecut atâta timp jucându-ne unul cu celălalt, unul cu sentimentele celuilalt... Poate ca la un moment dat jocurile astea au avut vreun sens. Poate că așa e să fie, poate că e singurul mod în care știm să fim unul cu celălalt...
Dar nu mai avem tot timpul înaintea nostră, așteptând să ne decidem ce vrem, să ne sincronizăm. Eu voi pleca. Poate că și tu. Poate că nu vei mai fi aici când eu mă voi întoarce. Orice-ar fi, nu mai avem timp să ne jucăm, să ne ascundem după deget... Tot ce avem este acum. Știu că te sperie, știu că tocmai faptul că nu mai avem timp te sperie, te îndepărtează, ca să nu te pot răni atunci cînd plec, dar te rog... te rog, nu fugi iar. Nu acum.
Acum e tot ce avem...




(august 2013)

Giving up

Altă zi, același căcat. Altă persoană, același rezultat.

De ce am eu șervețele lângă laptop? Pentru că am realizat că e inutil să le mai pun la loc. Pentru că zilele vieții mele minunate și strălucitoare se termină în fața aceluiași ecran luminând în întuneric pe care nu-l văd, prea ocupată să-mi șterg rimelul.

Și sunt sătulă, așa de al naibii de sătulă să mai cred că o să se schimbe vreodată ceva, că merită să încerc, că merită să îmi pese, că merită să investesc timp și energie... Pe naiba. Nimic nu se schimbă. Niciodată.

La ce bun să încerci să cunoști o persoană, să o consideri nevinovată până la proba contrarie? Cea mai mare prostie. Toți sunt la fel, toți te vor duce în același loc, singura diferență e că unii se prefac mai bine decât alții.

Vreau să plec de aici. Trebuie să scap de aici, cât mai pot, cât mă mai pot aduna, înainte să o iau razna complet.
Locul ăsta mă macină încet, mă stoarce de vlagă, mă dezgustă - nimic nu mai poate fi schimbat aici. Toți suntem o apă și-un pământ, otrăviți de aceeași societate.
Nu mai vreau să fiu o parte din asta.

(2013)

Are nevoie să se găsească și pentru asta trebuie să fie liberă

Am nevoie să-mi amintesc cine eram înainte de tine și să pornesc de acolo în căutarea a cine sunt.
Am nevoie să îmi dau seama cine am fost pentru a putea ști cine vreau să fiu.
Am nevoie să scap de tine, și de parfumul tău de pe pielea mea, și de urmele tale din mintea mea, pentru a putea ajunge la... mine. La ceea ce sunt - fără tine, după tine. Doar de acolo pot începe să construiesc ceea ce voi fi.
Nu mai sunt sigură cine sunt. Multă vreme n-am avut nici cea mai vaga idee cine sunt. Mă defineam prin dorințele mele și, evident, cea mai mare ai fost tu. Mă defineam prin prioritățile mele. Mă luam prin surprindere de fiecare dată, dar ah, cât de previzibilă eram de fapt! Mai ales pentru tine, pentru toată lumea, mai puțin pentru mine.
Cred că e timpul să-mi recâștig locul de cea mai importantă persoană din viața mea. Nu știu exact cum sau când am decis să ți-l acord ție și nu știu nici unde mi-a fost capul în ziua aceea. Sau în oricare din zilele care au urmat.
Nici nu mai contează.

M-am eliberat încet de toate, de toată lumea, și acum - într-un final - mă eliberez de tine.
Am nevoie să mă găsesc pentru că acum știu că va fi o călătorie interesantă - mult mai interesantă decât orice mi-ai fi putut oferi tu.
Cât despre roadele ce mă așteaptă la finalul ei...

Ar fi bine ca lumea să se ferească din calea mea pentru că am atâtea de recuperat. De data asta nu voi mai lăsa nimic să mă oprească, pentru că... nimic nu mă mai poate opri.
Acum sunt liberă și, mai mult decât atât, acum știu asta, și... prețuiesc asta.

Dacă acasă aveam totul, de ce n-am fost niciodată cu adevărat fericită?
Nu pot numi nici măcar un singur lucru care să-mi fi lipsit. Totuși, încetasem să mai fiu fericită de mult...
Fericirea devenise urmarea imediată și temporară a vreunei gratificări, și trebuia să lupt constant pentru mai mult, mai bine, mai... diferit pentru a menține o aparență temporară a fericirii.
Uitasem că poate fi și altfel. Uitasem că fericirea nu trebuie întreținută constant prin artificii complicate, că fericirea înseamnă doar... să te bucuri de ea.
Credeam că am fost o proastă că am aruncat la gunoi tot ce aveam sperând ca o să reconstruiesc totul aici... Ah, ce bine-am făcut!
Mă întreb dacă aș fi reușit vreodată să mă desprind de tot ceea ce mă trăgea în jos dacă aș fi rămas. Mă întreb dacă mi-aș fi dat seama vreodată că îmi fac rău dacă aș fi rămas. Cel mai frumos e că... nu prea contează.

Cel mai frumos lucru în a lăsa totul în urmă e că nu îmi mai e frică să mă desprind de oameni doar pentru că au însemnat cândva mult, doar pentru că cred ca am nevoie de ei. Atunci când pleci nu mai ai nevoie de nimeni, și în momentul în care realizezi asta, totul se schimbă.

Aveam nevoie disperată de cineva, ceva, orice... Nu știam ce și nu știu nici acum, dar știu că am găsit ce căutam. Viața mea are sens din nou, fără vreuna din bucățile din trecut, și sunt fericită pentru că e zi, sau pentru că e soare, sau pentru că plouă, sau pentru că mirosul cafelei dimineața e minunat. Nu știu de ce sunt fericită, doar sunt.
Mi-am depășit cea mai mare temere. Nu-mi mai e frică să pierd. Am pierdut deja tot, și sunt bine. Orice-aș pierde acum, știu ca nu mă va distruge. Orice-aș pierde, nu-mi mai e frică să o iau de la început... Poate că nu e rău să renunți și să începi din nou. Aș fi putut muri prinsă în lupta de a-mi reconstrui viața pe care credeam că trebuie să o am fără să-mi dau seama că asta mă trage in jos. Poate că sunt lucruri care nu mai pot fi reparate nicicum...

Singurul lucru care mă sperie acum e să mă întorc. Să văd exact ce-a rămas din ce-a fost.
Sigur că e trist să-ți vezi trecutul în ruine. Dar acum nu va mai fi promisiunea că într-o zi voi scăpa de-aici, ci siguranța că altundeva am la ce să mă întorc...

If it scares you, it probably is exactly what you need.

Dacă ai decis să părăsești un loc, nu te mai întoarce. Nu mai e nimic care să te aștepte acolo.

Dacă ai decis să lași ceva în urmă, nu te răzgândi.

Dacă ai decis să părăsești pe cineva... nu mai poți retrage asta. Lasă-l să-și continuie viața.

Dacă ți-ai pierdut încrederea în cineva... a fost cu un motiv. Nu-i mai cauta scuze, te va răni iar.

Problema mea e că niciodată nu știu când să pun punct.

Sa poate tocmai aceea că pun punct, dar apoi încerc să continui ideea, să continui povestea la fel ca înainte de acel punct când, de fapt, e doar... punct. Fără continuare sau o partea a IIa trasă de păr pentru ca prima a fost minunata. Fără să recitești ce a trecut deja. Fără poate-nu-e-totul-pierdut. Doar punct și... un nou început.

Am nevoie să învăț să mă desprind. Am nevoie să las în urmă persoanele care mă trag în jos. Persoanele care se mulțumesc cu o rutină care nu duce nicăieri și care încearcă să-mi impună și mie aceeași cale. Nu mai avem nimic comun... poate că nici n-am avut vreodată. Doar pentru că e calea cea mai bună pentru cei care se tem de orice e nou, de orice e diferit de tot ceea ce au făcut până acum, nu înseamnă că e o cale bună de urmat pentru mine... E doar calea cea mai scurtă către a o lua razna.

Dacă e nou, e bun. Dacă e diferit, e și mai bun. Dacă n-are nicio legătură cu ultima poveste, e perfect - e exact ceea ce am nevoie..

Și încă odată, rămân cu atât -

Când Dumnezeu vrea să-i ia cuiva mințile, îi îndeplinește toate dorințele.

Cât despre tine...

Ești cea mai complicată chestie în care m-am băgat vreodată.
Sentimentele mele pentru tine sunt complicate, manifestările tale sunt complicate și sunt sigură că și sentimentele tale pentru mine sunt complicate și amestecate. Pentru că da, refuz să cred că nu mai simți nimic pentru mine. Nu știu cum sau în ce fel, dar încă îți pasă al naibii de mult...
Faptul că pari să suferi de personalitate bipolară în ceea ce mă privește nu mă ajută deloc, dar deloc!

Te înțeleg.
Am învățat să citesc prin fațada pe care te străduiești atât de tare s-o întreții și de cele mai multe ori îți pot ghici sentimentele, îți pot intui jocurile, îți înțeleg motivele. Nu întotdeauna vreau să le accept, îmi doresc să n-am dreptate, dar le pot ghici... îți pot anticipa majoritatea reacțiilor. Apoi, chiar când nu mai sunt atentă, mă iei complet prin surprindere și iar mă dai peste cap...
Ar cam fi cazul să nu te mai las să faci asta, știu. Dar e al naibii de interesant... E incredibil cum după tot timpul ăsta încă mă mai surprinzi când mă aștept mai puțin. Ma enervezi când faci asta, dar probabil că asta e ceea ce mă împiedică să mă plictisesc...

M-am trezit stând lângă tine, cu un pahar de vin în față, fără să-mi mai fie teamă să zic sau să fac ceva ce n-ar trebui. Cine-ar fi crezut că o să ajungem să râdem în hohote în mijlocul nopții ca doi prieteni vechi?
Oare ce va fi mâine?

Fata aceea...

Sunt fata aceea care stă singură și citește, privind din când în când pe geamul murdar, visând la viața pe care o va începe curând la capătul peronului sau pe scările impunătoare ale facultății. Fata aceea care citește liniștită într-un Railjet și fata aceea cu o urmă de disperare pe chip încercând să se descurce cu o hartă îmbârligată cu scris mic, pe o foaie mai mare decât ea, în aglomerația din metrou...
Fata aceea în blugi și converși care visează să atingă luna și stelele și tot ce se mai poate atinge dacă profită de oportunitățile din aglomerația marelui oraș în care vrea să-și ia viața de la început. Fata aceea care aleargă dintr-o parte în alta vrând să le facă pe toate în atât de puțin timp... vrând să rezolve tot, acum.
Care dintre ele? Una dintre ele... oricare dintre ele.

Care din noi va fi aceea care își va atinge visele?
Pot doar să sper că eu voi fi aceea, dar nimeni nu-mi poate garanta nimic...
Oare câte suntem? Oare cât de diferite sunt speranțele pe care ni le facem fiecare dintre noi când ne părăsim orășelul natal? Oare câte dintre noi vom reuși să le împlinim?

Nu mi-am mai dorit niciodată de atât de multe ori într-o singură zi să mă arunc pe jos și să plâng, pentru că disperarea nu-mi mai încape în cuvinte. Niciodată nu mi-am mai stăpânit lacrimile atât de bine, aprinzând o țigară și grăbind pasul...
N-o să mă descurc aici niciodată!
Poate că nu, dar nu voi renunța. Mă opresc din alergat pentru că mă obligă ora târzie, dar mâine o iau de la început...

A lăsa în urmă

Am să vă împart în trei categorii.

Prima, sunteți cei pe care vreau să vă las în urmă, dar nu pot.
Cei pe care trebuie să vă las în urmă, dacă vreau să merg mai departe, dacă vreau să mă înalț.
Orice-ar fi fost cândva, mă țineți pe loc - mai mult decât atât, mă trageți în jos.
Dar m-am atașat de voi. Țin la voi. Mă dezamăgiți, pentru că nu vă pasă sau pur și simplu pentru că nu sunteți în stare să duceți la bun sfârșit anumite lucruri, să-mi împliniți așteptările. Dar eu continui să mă bazez pe asta și de aceea mă țineți pe loc, îmi furați timp prețios - nu, nu îl furați. Vi-l dau eu singură, deși știu câte pierd pentru asta. Mă enervez și îmi jur să nu mai iert și să nu mai întorc capul vreodată. Dar mă întorc, și trec cu vederea, și încerc să șterg, pentru că însemnați atât de mult...

Nu-mi pasă. Plec. Veți rămâne în sfârșit în urmă. Îmi încerc aripile, voi zbura singură, fără voi să mă mai trageți în jos. Mă desprind de trecut și mă desprind de voi...


A doua, sunteți cei ce care n-am nicio problemă să vă las în urmă, deși n-aș vrea să fac asta...
Sunteți acolo, și mă pot baza pe voi, și reușiți de fiecare dată să-mi faceți ziua puțin mai bună, și nu mă țineți cu nimic în loc, ba chiar mă încurajați să zbor mai sus și să vă dau și vouă curajul sau puterea să o faceți, pentru că nimeni nu își încearcă aripile singur, fără vreo plasă de siguranță...

V-aș lua cu mine dacă aș putea, pentru că îmi face plăcere să-mi petrec timpul cu voi... Dar sentimentele mele sunt destul de slabe încât să-mi permită să plec fără voi cu doar o urmă de regret. Am să vă caut când mă întorc, deși nu mă aștept să mă așteptați, iar dacă voi lipsi suficient cât să mă uitați... ei bine, nu mă va deranja prea tare.


A treia, sunteți cei pe care nu pot și nici nu vreau să vă las în urmă.
Pentru ca nu doar că nu îmi pot imagina viața fără voi, dar nici n-aș vrea asta, pentru că voi sunteți cei care o colorați, cei care o faceți mai frumoasă.
Cei care sunteți acolo, atunci când am nevoie și atunci când n-am nevoie de nimic altceva decât de cineva cu care să-mi împart și să-mi multiplic fericirea. Cei care mă faceți să cresc în fiecare zi, cei cu sprijinul cărora am ajuns până aici. Cei care remediați daunele lăsate de ceilalți. Cei care sunteți tot ceea ce am nevoie.

Pe voi vă iau cu mine - în gând, în inimă și prin binecuvântarea internetului. Voi sunteți cei la care mă voi întoarce.


Și, desigur, mai ești tu. Eterna excepție, paradoxul absolut pentru mine. Mindfuckul absolut dacă vrei.
Te vreau și vreau să nu te vreau, dar în același timp nu te vreau...
N-am nevoie de tine dar cumva am atât de mare nevoie de tine încât îmi vine să urlu...
Te-am lăsat deja în urmă, dar cumva nu mă pot desprinde de tine.
Singurul meu motiv de a rămâne a devenit cel mai puternic motiv pentru a pleca, și totuși nu știu care din ele ești astăzi, sau vei fi mâine. Nu vreau să mă întorc la tine, dar știu că nu voi putea sta departe de tine...
Mă vei aștepta?