ceea ce simt depaseste orice cuvinte as putea gasi si imbina eu. cumva, Eminescu a prins acum mai mult de un secol esenta a ceea ce simt eu acum. toata confuzia intre revolta si incredere in sine si dezamagire si disperare sau poate resemnare. sau in fine, cel putin partea cu increderea in sine si atitudinea pe care incerc sa o adopt privind toti haterii din jurul meu care isi ascund slabiciunile criticand si transformand calitatile altora in greseli impardonabile in incercarea de a se simti ei mai bine in pielea lor.
Multe flori sunt, dar putine
Rod în lume o sa poarte,
Toate bat la poarta vietii,
Dar se scutur multe moarte.
E usor a scrie versuri
Când nimic nu ai a spune,
Insirând cuvinte goale
Ce din coada au sa sune.
Dar când inima-ti framânta
Doruri vii si patimi multe,
S-a lor glasuri a ta minte
Sta pe toate sa le-asculte,
Ca si flori în poarta vietii
Bat la portile gândirii,
Toate cer intrare-n lume,
Cer vestmintele vorbirii
Pentru-a tale proprii patimi,
Pentru propria-ti viata,
Unde ai judecatorii,
Nenduratii ochi de gheata?
Ah! atuncea ti se pare
Ca pe cap îti cade cerul:
Unde vei gasi cuvâtul
Ce exprima adevarul?
Critici voi, cu flori desarte,
Care roade n-ati adus
E usor a scrie versuri
Când nimic nu ai de spus.
stiu ce pot face. stiu ce vreau si ca pot obtine. daca uit, se pare ca e un inger pazitor langa mine care sa-mi aminteasca. dar sunt atat de multi care incearca sa ma saboteze, iar ingerul meu nu poate face fata. in clipa asta, nici nervii mei nu mai pot.
incep sa ma intreb la ce bun sa arati ce poti daca tot ce primesti inapoi e rautate. si nedreptate...