Game over...

Cum naiba reușești să îmi strici cele mai bune zile? Cum naiba reușești să mă faci să mă simt ca o idioată? Cum poți să fugi pur și simplu în direcție opusă cum apare ceva ce n-ai plănuit? Știi, nu vei putea să ignori la nesfârșit ceea ce te sperie.
Dar nu contează, pentru că eu nu voi mai fi acolo, indiferent de ce va fi nevoie pentru asta. Măcar atât pot să-ți promit.

Game over...for good. Enough is enough.

Ai fost totul. Ce clișeu... și ce bine exprimă ce simțeam. Chiar dacă a trecut atâta timp, ceea ce a fost nu se va schimba niciodată. Nu pot să mă prefac că nu s-a întâmplat. Nu poți șterge așa ceva.

Dar e un drum cu doua direcții, unul pe care n-am sa mai merg...

Ar trebui să ne întâlnim la mijloc, dar cumva, orgoliul tău e mereu mai puternic decât amintirea mea... știu că o porți impregnată în piele, așa cum o port și eu pe a ta, așa că de ce o ascunzi de mine? Știu că tot ce simt eu, ai simțit și tu; tot ce am simțit eu ai simțit întâi tu, și apoi mi-ai arătat drumul, așa că de ce te mai ascunzi de mine? Știu că sunt lucruri pe care nu le poți estompa, știu că le-ai încuiat departe de tine - așa am făcut și eu - și mai știu și că e degeaba, pentru că ele dețin controlul. De ce te mai ascunzi de mine? Știu mai multe decât oricine despre tine, și totuși nu te cunosc. Ai văzut mai mult din mine decât oricine altcineva, și totuși nu mă cunoști.
Am fost atât de departe pe acel drum, ținându-ne de mână, potrivindu-ne pașii, dar acum ne-am întors la început și nu mai există primi pași, doar orgolii. Eu am găsit o cale să-l las pe al meu în urmă, deși mi-a luat ceva timp... tu de ce n-ai făcut-o? De ce nu ne mai potrivim pașii? O făceam instinctiv, fără efort, de ce a devenit așa de greu? Ce s-a schimbat?
Nu mai suntem cei care ajunseseră în acea altă lume... nu mai suntem noi, așa cum eram unul cu altul. Suntem doi străini încercând să se impresioneze unul pe altul, pierzându-și tot timpul pe care îl mai au de împărțit...

Nu mai contează. Am făcut o alegere, dar se pare că am ales să merg singură. Nu mi-ai lăsat deschisă nicio altă cale.
Se pare că și tu ai făcut o alegere - pentru că eziți atât, ți-ai făcut alegerea. Tăcerea e cel mai clar răspuns pe care puteai să mi-l dai...

Acum e rândul meu să tac.

Exuvii

Pe ultima copertă Emil Brumaru spune “Citesc o carte despre mine! Nu-s original.” Ciudat. Exact asta gândeam și eu, citind din ea. Cine știe câți alții au mai gândit-o...
Să fie oare din cauza că toți aruncăm aceleași exuvii bâjbâind spre maturitate? Să fie aplicarea principiului ca la o populație de 7 miliarde e imposibil sa nu se mai fi gândit cineva la ce te gândești tu?
Oare asta ne face pe toți la fel? Sau nu face altceva decât să accentueze faptul că, de fapt, toți pornim din același loc, avem de înfruntat aceleași lucruri, și doar momentul și modul în care facem asta ne vor conduce la a fi diferiți de oricine altcineva?

Se spune că o idee nu valorează nimic.
Dar dacă asta e tot ce ai?

Ecouri

Ai putea estima impactul cuvintelor pe care le arunci, dar forța ecoului - niciodată.
Nici nu-ți trece prin minte că ar putea avea vreun ecou, nu? Te-ai gândit vreodată că există oameni care își schimbă obiceiurile, comportamentul, viața ca urmare a ecoului nesfârșit din mintea lor?
Ecoul unor cuvinte aruncate în grabă, ecoul unor cuvinte al căror sens doar cel ce le aude îl pricepe cu adevărat...
Cuvintele se pierd odată cu vântul, ecoul doar odată cu cel atins de ele. A se utiliza cu grijă...


Cuvintele sunt, desigur, cel mai puternic drog folosit de om.
(Rudyard Kipling)

I guess good-byes are the only perfect things we get...

Te-am visat...

Te-am visat... dar asta a fost acum mult timp. De ce mai ești aici? Când erai o parte din mine, te pierdeam mereu prin încâlceala gândurilor mele. Acum celălalt tu, cel care nu mai e decât un vis, e încă aici. De ce?

Visele nu se pierd. Niciodată nu se pierd... Dar dacă nu le dai un șut în fund și nu le trimiți să zboare, undeva departe, e ca și cum ar fi pierdute. Dacă le ții prea strâns, se vor stinge încet-încet, lăsându-te doar cu regrete și un "ce-ar fi fost dacă..."

În fundul minții tale n-au nicio valoare... Te îneacă în fantezie, dar mahmureala și apoi sevrajul pe care le provoacă sunt un preț prea mare pentru cât primești. Ai să înduri multe, prea mult timp până să restitui dobânda cu care vin... e un cerc vicios din care vei ieși cu greu. Vei dori iar și iar iluzia acelei fericiri, și vei plăti iar și iar rate exorbitante.

Nu cădea în capcana asta! Nu-ți ține visele în palmă...
Eliberează-le, apoi aleargă să le prinzi, să le ajuți să se ridice, să le faci să ajungă la destinație. Îndeplinește-le!

Aceea va fi fericirea; fără rate și fără dobândă. Aceea va fi fericirea, și nu iluzia ei.

Atunci voi fi din nou fericită, fără umbre și fără fantome.

Cimitir de vise

Alerg printr-un cimitir de vise. Am închis ochii pentru câteva secunde și, nu știu de ce tocmai acum, m-am trezit acolo. Nu sunt la intrare, sau măcar aproape. Sunt pierdută undeva în inima lui, printre șirurile cu mormintele cele mai mici și mai neîngrijite - cele ale viselor care au fost cele mai mari, care și-au consumat toată strălucirea în timpul vieții și apoi au fost îngropate fără fast și cu cele mai multe lacrimi...
Nicio urmă de vreun vis recent stins. Nu, pentru că n-am mai lăsat nimic important să piară pur și simplu. Nu mai regret nimic, dar atunci de ce m-am trezit aici, acum? Ce trist e să-ți vezi viața măsurată în ruine... Deși probabil e mai realist decât amăgirile trofeelor proiectate pe pereții minții mele.

Și uite că voi, deși v-am dus dorul atât, ați reușit să mă aduceți aici încă din prima clipă... Mă întreb cât durează să așezi într-un spațiu lăsat gol ceva atât de puternic, încât să poți alunga fantomele.



De poți să-ți vezi idealul distrus, și din ruine
Să-l reclădești cu-ardoarea fierbinte din trecut
De poți risca pe-o carte întreaga ta avere,
Și tot ce-ai strâns o viață să pierzi într-un minut
Și-atunci fără a scoate o vorbă de durere
Să-ncepi agoniseala cu calm de la-nceput...

Infernul există și știu acum că oroarea lui constă în faptul că nu e făcut decât din rămășițe de paradis...
(Guillaume Musso)

Pentru că nimic nu se pierde și nimic nu se câștigă, ci totul se transformă. Pentru ca drumul dintre alb și negru nu e întotdeauna lung. Pentru ca raiul de azi va fi infernul zilei de mâine...

Nu am să mă agăț de ceea ce am iubit. N-am să fiu eu cea care să-mi creeze infernul. Nu-mi pasă de frigul de afară, nu vreau să ard de vie în amintiri. Nu-mi pasă de perfecțiunea pierdută, am s-o regăsesc. Am s-o recreez, în altă parte.