Perfectiune

Fiecare din noi a plâns măcar odată. Pentru că durerea fizică e prea mare și nu te mai poți abține, pentru că ai pierdut ceva sau te-a rănit cineva atât de tare încât nu știi ce să faci, nu știi ce faci, doar plângi.

Dar știi cum e să plângi pentru că ceva e atât de frumos încât pur și simplu nu-ți rămâne altceva de făcut? Când parcă stelele se aliniază și ceea ce tocmai ai descoperit e atât de aproape de perfecțiunea absolută încât ai impresia că guști o bucată din rai și în tine e atâta liniște că îți dau lacrimile?
Când nu știi dacă plângi din cauză că îți recunoști neputința de a recrea vreodată acel moment sau pentru că acel lucru a fost deja înfăptuit și ai vrea să fi făcut tu asta, și te simți neputincios pentru că nimic n-ar putea întrece vreodată acea capodoperă...

Melodia asta, în momentul ăsta, mă face să plâng. Nu pentru că atinge vreo rană dureroasă, ci pentru că versurile astea, și chitara, se potrivesc atât de bine cu gândurile mele și cu mirosul din aer și cu liniștea nopții și cu aroma cafelei încât mă fac să mă simt la fel de ușoară ca aerul. Și starea asta de pace interioară absolută trebuie să-și croiască drum spre exterior cumva...
O lacrimă îmi curge pe obraz. O lacrimă care nu mă arde, care nu doare, care nu aduce câtuși de puțin cu disperarea hohotelor de plâns... O lacrimă care nu exprimă decât frumusețe.

În momente ca astea, nu mai poți nega importanța persoanei care îți trece prin minte. În momente care nu merită să nu fie împărtășite nu mai pot să mă mint...
Iar m-am întors la tine. La naiba cu pacea interioară.

Tu nu ești un phoenix.

Nu te grăbi să arunci tot ce iubeai odată.

O, ba da, am să mă grăbesc cât de tare pot, fără să-mi permit măcar un moment să-mi amintesc de cum era acea iubire când era în floare, să-mi amintesc de ce am avut atâta grija de ea și de fericirea pe care mi-a adus-o, să-mi spun cuvintele de adio... Pentru ca dacă nu mă grăbesc să profit de furia ce-mi dă destulă putere, se va transforma în nostalgie și în speranță, iar adio va deveni o rugăciune...
Tu nu ești un phoenix. N-ai să renaști pentru mine. Nu vreau să aflu dacă eu sunt, pentru ca dacă devin cenușă - ei bine, atunci va fi prea târziu să descopăr că nu sunt. Nu mai vreau să cred în păsări phoenix. Sunt prea rare...

Așa că la naiba cu tot ce iubeam odată. La naiba cu tine.

vreau sa nu vreau...

Și m-am întors iar în punctul în care te vreau atât de mult și în același timp nu vreau decât să te rănesc până ești aproape de autodistrugere doar ca să îmi demonstrez că pot.

Nu știu dacă vreau să te strâng în brațe și să trec peste tot sau să mă întorc la tine doar ca să mă joc tine, cum ai făcut tu cu mine fără să știi măcar.

Nu știu ce vreau să fac, știu doar că vreau să fiu lângă tine, vreau să știu că îți pasă, vreau să știi că îmi pasă...
Ba nu, nu vreau să știi că îmi pasă. Vreau să fiu acolo, și să îți arăt că te vreau doar atât cât să te am, ca apoi să pot pleca fără să-mi fie teamă că ai să fugi la alta.
Vreau să te am doar atât cât să știu că sunt din nou stăpână pe mintea ta, doar atât cât să știu că ești al meu și când nu sunt acolo, doar atât cât să știu că mă pot întoarce oricând și să te găsesc acolo așteptându-mă.

Te vreau, al naibii de mult, dar și mai mult vreau să mă vrei, acum că știu că îți pare rău. Vreau să te am doar cât să pot reveni la a mă juca cu mintea ta, cât să-mi pansez orgoliul.
Și poate când mă voi plictisi să mă joc cu tine voi reveni doar la a te vrea... dar până atunci trebuie să-mi demonstrez că nu m-am schimbat. Că nu m-ai înmuiat. Că nu ai luat ce era mai bun din mine.
Că nu te iubesc.