Te vreau.
Știu că e greșit, dar asta nu schimbă nimic. Știu că e greșit, dar asta nu m-a oprit niciodată înainte.
Totuși, acum am mai crescut. Ar trebui să fi învățat din consecințele trecute sau ar fi trebuit să capăt curaj?

Îmi pun întrebări, încerc să mă abțin, încerc să te țin departe de mine, pentru că așa ar trebui... dar de ce trebuie asta? Cine naiba dictează ce e corect și de ce îmi pasă mie? I mean, ce contează, dacă asta e ceea ce m-ar face fericită, right? De ce atunci când ceilalți zic că e greșit, asta îmi diminuează fericirea? De ce am nevoie de aprobarea celorlalți pentru a fi deplin fericită? Societatea e messed up sau eu sunt cea messed up și prea nesigură? Asta e societatea sau doar eu am nevoie de aprobarea celorlalți?

Te vreau! La naiba cu tine, la naiba cu faptul că nu faci să-mi fie deloc ușor să mă țin departe de tine. Cred că nu contează dacă am 10 ani sau 30, zâmbetele începuturilor, privirile furișate, atingerile furate nu își pierd farmecul...
Nu asta e cel mai frumos? Când e nevoie de atât de puțin pentru a trezi atât de multe sentimente? Când ai nevoie de atât de puțin pentru un zâmbet, și starea aceea de euforie ascunsă în spatele lui...



I don't wanna want you, keep telling myself
That I don't want you
But I can't have you
It's crazy
It's getting so hard to stay away from you

Azi voi fi actriță. Din nou...

M-am săturat să postez melodii, fragmente, citate, poze care să transmită un mesaj, care să demonstreze ceva cuiva. M-ai rănit, nu-mi pasă, am trecut peste, sunt mai puternică decât atât, mi-e dor de tine, te iubesc - nici unul din lucrurile astea n-ar trebui să aibe ce căuta într-un update pe facebook. Mi-aș dori să am curajul să le spun tuturor lucrurile astea în față, nu printr-un post impersonal din care să sper că o să priceapă care e mesajul și că le este adresat lor. Mi-aș dori să nu mai am nevoie să pun posturi de genul pretinzând că sunt puternică sau că am încredere în mine sau că sunt bine sau mai știu eu ce... Mi-aș dori să fiu cu adevărat nepăsătoare și încrezătoare, fără să fie nevoie de vreun post care să convinga lumea de ceva ce nu reușesc să mă conving pe mine...
Uimitor cum poți păcăli o lume întreagă cu ceva ce tu nu crezi. Presupun că nimănui nu îi pasă destul cât să se gândească la asta, fiecare ia totul de bun deoarece ca să-ți poți pune întrebări trebuie să-ți pese... Sau ajunge curiozitatea ca să tragi cu ochiul în viața celorlalți în încercarea de a evada din a ta? În cazul ăsta de ce mai dă lumea bani la teatru? Fiecare pune în scenă un spectacol în fiecare zi, deși mă întreb dacă merită câtuși de puțin efortul...

Pentru că știu că asta e vârsta la care nu știi ce vrei să fii, dar crezi că poți fi orice vrei... Pentru că simt ca pierd asta...
De ce pierdem asta? Ce naiba se întâmplă cu încrederea de sine fără margini?
Faptul că pierdem credința că putem face orice ne împiedică să ne atingem visele sau o pierdem doar atunci când realizăm că visele noastre sunt doar vise?
Aș vrea să știu când e corect să renunți la visele tale pentru că ești realist și când e o prostie să faci asta...



My time isn't up. it's just beginning...

so I guess I was the only one standing in the way of myself...

you can't change your past, but you can let go and start your future.

Aș vrea să te pot arăta cu degetul, dar mâinile mele sunt pătate de amintiri...

Lasă-mă să cad, să izbesc pământul. În cădere voi lua cu mine o pătură de nori, cu care mă voi înveli în bătaia uitării.
Lasă-mă să mă înfășor în vise, să tremur, să mă încălzesc, să tremur iar și să mă înalț din nou spre paradis fremătând de speranțe. Mă voi ține de alt fluture, căruia am să-i dau drumul abia după ce mă lasă să sorb din libertatea picurând de pe aripile lui.
Înfășoară-te în jurul meu, dar nu la fel de strâns ca alte dăți. Nu ma lăsa singură, dar nu mă lipi de tine, nu iar, nu acum. Nu pleca, dar nu mă ține lângă tine, nu acum când sunt gata să mă înalț...
Privește-mă zburând, mi-ai predat bine lecția. Atât de bine, că nu mai am nevoie de tine!
Dar rămâi pe loc, altfel îmi va fi frică să mai cobor...
Da, eu voi pleca. Pentru că acum știu că pot. Dar tu rămâi acolo, așa cum ești, ținându-mi inima în maini. Am să mă întorc la ea, cândva. Acum, ți-o las ție, e o povară prea grea pentru aripile abia descoperite...
Ai grijă de ea! N-o vreau, dar nu vreau nici să fie ranită în vreun fel. Nu din nou, niciodată.

Te iubesc, prostule! Știi asta? Ai idee cît de mult? Ai știut asta vreodată?
Nu, sigur că nu. Nici măcar mie nu-mi pot explica cât de mult însemni de fapt...
De ce nu există o aplicație care să-ți citească sentimentele și să le transpună automat în cuvintele potrivite? Totul ar deveni atât de simplu...
Mă întreb dacă aș avea curajul s-o folosesc. Mă întreb dacă ar avea cineva curajul să o facă. Și dacă ai putea să o oprești după o anumită parte. Oare mai e cineva cu care să poți fi mereu sincer, în totalitate? Oare mai e cineva care își pune inima pe tavă, întreagă, neretușată, fără să ascundă vreun unghi și fără să arunce intenționat lumina pe altul?
Cum ar fi viața fără micile și marile secrete? Încrederea n-ar mai fi ruleta rusească. Mă întreb cât ar dura până ar descoperi cineva cum să înșele și acel roboțel...

mi-e dor, mi-e dor...

De ce? Aș vrea să știu. De cine? Nici măcar asta nu știu.
De cea care am fost? De ceea ce am distrus? De ceea ce am pierdut?
Nu... De ceea ce am lăsat să plece? Nici măcar. Îți poate fi dor de ceva ce n-ai avut niciodată? Îți poate fi dor de a-ți fi dor? Așa se numește atunci când te uiți înapoi, la ceea ce credeai, la lucrul în care credeai cu ardoare, și tânjești să-ți recapeți motivația?
Merită să trăiești doar dacă există ceva pentru care ai fi dispus să mori. Așa să fie? Sau e normal să-ți schimbi convingerile din când în când, și să apară momente între ele când nu crezi în nimic în mod special, dar vrei cu încăpățânare să simți ca faci ceva, ceva ce contează?

We love it and we leave it and we watch it burn,
Damn these wild young hearts...

E normal să te oprești și să-ți pui întrebări, sau timpul în care o faci e timp pierdut din goana după un ideal? Sau viața la voia întâmplării, fără să alergi după vre-un ideal e de fapt viața, așa cum ar trebui să fie?