Din seria nu am nimic fără tine...
Nu e pentru că nu mai am nimic fără tine. N-ai luat cu tine nimic fizic, în afară de prezența ta... pe care am încercat să o umplu cu diverse artificii. Tehnic, am mai multe ca niciodată... dar atunci de ce mă simt atât de singură, ca și cum totul ar fi pustiu în jurul meu? Nu-mi mai pasă de nimic altceva...
E ca și cum n-aș mai avea nimic, pentru că nu mai percep nimic... în afară de amintiri. Și cum să nu te simți ca și cum ți s-ar fi luat totul, când singurul lucru care mai contează, lipsește?

Aș vrea atât de mult să nu mai sper că o să te răzgândești și să-ți scriu. Să-mi cer explicațiile, pe care știu de pe-acum că și dacă le primesc, nu mă vor face decât și mai confuză... Să-ți scriu și ce să-ți zic? Că mi-e dor de tine? Nu-i un motiv destul de bun. Altul n-am...

Gândesc prea mult, ca întotdeauna, și îmi fac rău, ca întotdeauna. Mi-aș dori să pot transforma tristețea în furie, să o canalizez asupra ta până ajung să te urăsc și încetează să mai doară... dar nu pot. Nu pot să urăsc ceva ce iubesc, și nu voi putea ajunge niciodată să urăsc ceva ce am iubit atât de mult...

Nu stiu...

Nu știu ce vreau... ei bine, nu, nu știu ce vreau. Te vreau pe tine. Cred. Nu vreau să te mai văd, pentru că nimic nu doare mai tare decât răceala omului care înseamnă cel mai mult. Dar vreau să te văd și să nu-mi spui nimic pentru că nu vreau să nu știu nimic de tine și pentru că nu știu cum să-ți răspund și câte să-ți zic și cum să mă comport în preajma ta. Vreau să vorbim pentru că sunt atâtea lucruri pe care aș vrea să le știu, atâtea întrebări cu care am rămas, atâtea lucruri despre care n-ai nici cea mai vagă idee și aș vrea să le știi... atâtea lucruri care mă țin în loc.

Da, alerg mereu după mai mult. Când primesc ceea ce mi-am dorit, uit să mă bucur de ceea ce am și pornesc în goană după perfecțiunea care ar-putea-să-fie-dacă... și mai apare un dacă, și încă unul, și alerg mai departe, și cer mai mult, și mai apare un motiv să rămân, dar cumva sfârșește tot prin a mă face să vreau mai mult... Și uit că am vrut și vreau doar atât - pe tine.

Te vreau pentru că nu te mai am? De fapt, te-am avut vreodată cu adevărat? Când erai lângă mine, gândurile tale erau tot acolo? Sufletul tău a fost vreodată lângă mine?

Sau poate că tocmai pentru că știu atât de bine cât de mult te vreau îmi creez singură probleme. Am rămas plină de cicatrici și am continuat, dar poate că daunele nu sunt în inimă, ci în minte. Pentru că apare nesiguranța care devine frică. Mi-e frică să te pierd și asta mă face vulnerabilă și mi-e frică să fiu vulnerabilă pentru că asta înseamnă ca pot fi rănită. Și o iau la fugă într-o tentativă de autoconservare, ca să-mi dau seama că nu fac decât să mă rănesc singură. Și mă întorc cu coada între picioare la tine, prea mândră să implor iertare, prea slabă să îmi asum decizia inițială... dar te-am rănit deja. Pe lângă nesiguranța mea, am creat motive pentru a ta. Spuneai că ți-e frică să te îndrăgostești, iar eu ți-am dat și toate motivele. Și văd asta, și îmi pare rău, și aș vrea să-ți spun ce simt dar nu știu cum și nu știu dacă ar trebui și mă enervez și mă panichez și nu te menajez și te îndepărtez, și te las să pleci...
Deși fiecare parte din mine urlă că sunt o proastă, nu spun nimic pentru că doar ție nu îți pasă și ar fi degeaba și nu pot să-mi arăt vulnerabilitatea și că mă doare pentru că trebuie să par puternica și atunci când nu mai sunt în stare să mă adun, cu mințile împrăștiate în toate direcțiile... Trebuie să par puternică pentru că... nu știu de ce. Pentru că nu știu altă cale...

Sunt puțin confuza, și puțin beata, și puțin deprimată, și puțin fericită, și puțin speriată, și puțin... doar puțin îndrăgostită. Și mă panichez... puțin mai mult.

Te iubesc. Aș putea posta asta într-un status de Facebook și să îți dau tag ca să vadă toată lumea, să urlu asta în piața Unirii, să îi spun asta fiecărui om care te cunoaște, fiecărui om cu care vorbesc, fiecărui om dispus să mă asculte... toate astea la un loc n-ar cere mai mult curaj sau mai multă stăpânire de sine decât să îți scriu asta doar ție, într-un sms, sau să țin capul drept, să te privesc în ochi și să-ți spun ceea ce acum știu că e adevărat...
Da, știu, acum nu mai contează.

Spun că iubesc ploaia. Mă binedispune, mă liniștește, mă relaxează, îmi încarcă bateriile... Totuși, nu mă avânt în ploaie. De câte ori mă surprinde, o iau la fugă spre primul adăpost, prima umbrelă, primul mijloc de transport.

Îmi place, dar îmi place să o admir de la geam sau de pe terasă, cu un hanorac gros în jurul meu și o cană aburindă în mâini. Îi savurez mirosul, îi ascult ritmul repetitiv,care-mi pune gândurile în ordine, îmi întind mâna încercând să o prind în palmă, așteptându-i atingerea, dar nu mă avânt mai mult de atât.
Nu-mi părăsesc colțișorul călduros, zona de confort... Îmi creez singură, din proprie inițiativă, cușca și mă închid în ea.

Asta fac și cu tine?
Îți duc dorul, mă arunc spre tine, dar când te am, oricât m-aș bucura să-mi sprijin capul pe gâtul tău și să-ți inhalez parfumul, oricât de des aș întinde mâinile pentru a te atinge, oricât de aproape ai fi, nu părăsesc limitele înguste ale colțișorului meu. Nu mă arunc cu capul înainte, direct în tine... Gândurile mele, rămân ale mele; sufletul meu rămâne încuiat - nu-l descui nici cât să mă pot strecura în al tău.
Nu pentru că n-aș vrea asta mai mult decât orice, ci pentru că mi-e frică. Atât de frică, încât nu știu cum să fac asta, și nu mă avânt să încep bâjbâind, așa cum ar trebui... E singura cale, dar nu e destul de sigură cât să găsesc curajul să pornesc de-a lungul ei.

Mai pot spune că te iubesc, dacă te țin la distanță?