Aici

Aici, nu mai e nimic. Nimic palpabil. Nimic concret.

Câteva ecouri familiare, șoapte nedeslușite. Un murmur înfundat, neînțeles, nu genul acela liniștitor, ci genul acela care aduce sentimente ciudate, neidentificate, presimțiri sumbre.
Liniște? Iluzia ei. Un murmur înăbușit.

Calmul de dinaintea furtunii? Nu.
Trecerea de la calm, la furtuna. Sfârșitul calmului? Debutul furtunii? Nu știu, dar ceva urmează să se întâmple.
Anticipare. Nerăbdare sau teamă? Nu știu.
Vreau să știu ce urmează, încotro mă îndrept de aici, nu știu cât mai pot suporta tensiunea... Dar oare vreau să știu? Mi-e frică. Știu ce vreau să se întâmple și ce s-ar putea întâmpla.
Cei doi poli. Opuși, bineînțeles.
Mi-e frică. Dacă de aici o iau în jos? Dacă va merge prost? Cum am să-mi mai revin dacă mă întorc în punctul din care am plecat, în punctul în care am ajuns data trecută?
Știu că inevitabilul se va întâmpla, zarurile au fost aruncate. E rândul meu, mutarea mea. Trebuie să o fac.

Neliniște. Speranță. Teamă. Anticipare.
E atât de liniște încât îmi pot auzi bătăile inimii.
Aici, e doar liniște.

Nu mai știu să citesc

Azi nu știu să citesc. Nu mai știu cum să îmi cufund mintea și simțurile între pagini, chiar dacă mirosul lor îmbietor de cerneala și nu-știu-ce e același miros familiar, mirosul care mă face să mă îndrăgostesc de fiecare dată... Nu mai știu cum să mă desprind de mine ca să intru în carte. Nu mai știu cum să-mi opresc toate celelalte gânduri. Azi nu pot să citesc.

Mi-am dorit cartea asta atât de mult timp, și azi am dat de ea. Am cumpărat-o, mi-am luat o cană cu ceai, am aprins veioza pentru citit. Am deschis-o. Cuvintele îmi vâjâie prin minte, pe măsura ce privirea îmi trece peste ele, dar nu știu ce naiba scrie acolo. Nici dacă citesc aceeași frază minute întregi. Dacă îmi mut privirea, nu mai știu nici măcar dacă era lungă sau scurtă, prima sau ultima de pe pagină.
Nu se lipește de mine niciun cuvințel, deși vocea minții mele răcnește cu toate puterile. Nimic. Vid...

Dar nu. Nu e chiar pustiu. Aș vrea să fie măcar vid. Ar însemna că sunt prea obosită, sau ca m-am drogat cu mirosul ojei, sau ceva de genul. Aș fi liniștită, relaxată. Ar însemna că n-am la ce să mă gândesc, deci pot să dorm, să mă concentrez asupra activităților derulate de cealaltă parte a geamului, sau, de ce nu, să mă concentrez asupra cărții. Asupra nenorocitei de cărți pe care vreau să o citesc de când am auzit că va exista. Dar nu.

Mai e o voce, una cu gânduri puține, dar ferme. Urmate de mii de întrebări și interpretări. Dacă de fapt a fost așa? Dacă de fapt înseamnă asta? Dar nu, nu, mă mint singură, nu poate însemna decât asta. Dar totuși, dacă era așa, atunci...
Vocea asta nu-mi dă pace. Șoptește, nesigură, și totuși acoperă orice altceva.
De ce? De ceeeeeeeee? Vreau doar să citesc măcar un amărât de capitol. Unul! Nu sunt analfabetă sau schizofrenică, nici măcar beată, dar nu pot să citesc niciun rând!

Vreau să citesc măcar o pagină, dacă un capitol întreg e prea mult... Dar nu, azi nu. Azi nu mai știu cum să citesc...

Make me stay

Say something sweet and tender and untrue and make me stay...

Mă cam satur să-mi tot inventez motive să rămân. Să n-o las baltă. Să nu plec și să nu mă mai uit vreodata înapoi. Motivele mele devin atât de elaborate, de absurde, de departe de realitate încât nici eu nu le mai cred, oricât aș vrea. E rândul tău să-mi dai un motiv să rămân, să continui. Nu-ți cer decât unul.

Se spune că un om puternic reușește și acolo unde nu e dorit. Iar eu sunt al naibii de încăpățânată să lupt până primesc exact ce vreau. Realizez ce nu-mi doresc abia după ce reușesc să primesc acel lucru, dar cu ce preț? Acum... pur și simplu nu merită.
Nimic din toate astea nu merită. La ce-mi folosește să rămân și să lupt? N-am nimic de demonstrat nimănui. Știu de ce sunt capabilă și fără să trebuiască să-mi mai demonstrez asta. Nimic din toate astea nu merită.

Uită asta. Uită-mi momentele de slăbiciune. Am să fiu tare, și am să te trimit acolo unde ți-e locul imediat ce ai să vii după mine.
Nu-ți mai cer nimic. Vreodată.
Niciodată.
Oi fi eu o idioată, dar până și eu am o limită. Bravo, darling. Ai găsit-o.

Nimic din toate astea nu merită. Tu nu meriți.

Există oameni care scot ce e mai bun din tine, și oameni care scot la iveală partea rea, urâtă.

Cumva, tu m-ai făcut întotdeauna să fiu mai bună...Nu știu de ce tu și nu altcineva, nu știu de ce tu, mai mult decât oamenii care mă cunosc de o viață. Cumva, mereu eram mai bună în preajma ta, și sunt atât de puțini oamenii aceia...
Vulnerabilitatea e cea mai mare teamă a mea, și răutatea singura armă pe care o am împotriva ei. Urăsc că sunt atât de vulnerabilă în fața ta, dar în același timp iubesc asta atât de mult încât nu vreau să schimb asta.

Aș avea toate motivele să nu mai vreau să fiu bună în preajma ta. Să evit să îți permit să ai vreun fel de putere asupra mea.
Mă scoți din minți, ma faci să o iau razna... dar încă mă faci să dau tot ce-i mai bun din mine.