Cât despre tine...

Ești cea mai complicată chestie în care m-am băgat vreodată.
Sentimentele mele pentru tine sunt complicate, manifestările tale sunt complicate și sunt sigură că și sentimentele tale pentru mine sunt complicate și amestecate. Pentru că da, refuz să cred că nu mai simți nimic pentru mine. Nu știu cum sau în ce fel, dar încă îți pasă al naibii de mult...
Faptul că pari să suferi de personalitate bipolară în ceea ce mă privește nu mă ajută deloc, dar deloc!

Te înțeleg.
Am învățat să citesc prin fațada pe care te străduiești atât de tare s-o întreții și de cele mai multe ori îți pot ghici sentimentele, îți pot intui jocurile, îți înțeleg motivele. Nu întotdeauna vreau să le accept, îmi doresc să n-am dreptate, dar le pot ghici... îți pot anticipa majoritatea reacțiilor. Apoi, chiar când nu mai sunt atentă, mă iei complet prin surprindere și iar mă dai peste cap...
Ar cam fi cazul să nu te mai las să faci asta, știu. Dar e al naibii de interesant... E incredibil cum după tot timpul ăsta încă mă mai surprinzi când mă aștept mai puțin. Ma enervezi când faci asta, dar probabil că asta e ceea ce mă împiedică să mă plictisesc...

M-am trezit stând lângă tine, cu un pahar de vin în față, fără să-mi mai fie teamă să zic sau să fac ceva ce n-ar trebui. Cine-ar fi crezut că o să ajungem să râdem în hohote în mijlocul nopții ca doi prieteni vechi?
Oare ce va fi mâine?

Fata aceea...

Sunt fata aceea care stă singură și citește, privind din când în când pe geamul murdar, visând la viața pe care o va începe curând la capătul peronului sau pe scările impunătoare ale facultății. Fata aceea care citește liniștită într-un Railjet și fata aceea cu o urmă de disperare pe chip încercând să se descurce cu o hartă îmbârligată cu scris mic, pe o foaie mai mare decât ea, în aglomerația din metrou...
Fata aceea în blugi și converși care visează să atingă luna și stelele și tot ce se mai poate atinge dacă profită de oportunitățile din aglomerația marelui oraș în care vrea să-și ia viața de la început. Fata aceea care aleargă dintr-o parte în alta vrând să le facă pe toate în atât de puțin timp... vrând să rezolve tot, acum.
Care dintre ele? Una dintre ele... oricare dintre ele.

Care din noi va fi aceea care își va atinge visele?
Pot doar să sper că eu voi fi aceea, dar nimeni nu-mi poate garanta nimic...
Oare câte suntem? Oare cât de diferite sunt speranțele pe care ni le facem fiecare dintre noi când ne părăsim orășelul natal? Oare câte dintre noi vom reuși să le împlinim?

Nu mi-am mai dorit niciodată de atât de multe ori într-o singură zi să mă arunc pe jos și să plâng, pentru că disperarea nu-mi mai încape în cuvinte. Niciodată nu mi-am mai stăpânit lacrimile atât de bine, aprinzând o țigară și grăbind pasul...
N-o să mă descurc aici niciodată!
Poate că nu, dar nu voi renunța. Mă opresc din alergat pentru că mă obligă ora târzie, dar mâine o iau de la început...

A lăsa în urmă

Am să vă împart în trei categorii.

Prima, sunteți cei pe care vreau să vă las în urmă, dar nu pot.
Cei pe care trebuie să vă las în urmă, dacă vreau să merg mai departe, dacă vreau să mă înalț.
Orice-ar fi fost cândva, mă țineți pe loc - mai mult decât atât, mă trageți în jos.
Dar m-am atașat de voi. Țin la voi. Mă dezamăgiți, pentru că nu vă pasă sau pur și simplu pentru că nu sunteți în stare să duceți la bun sfârșit anumite lucruri, să-mi împliniți așteptările. Dar eu continui să mă bazez pe asta și de aceea mă țineți pe loc, îmi furați timp prețios - nu, nu îl furați. Vi-l dau eu singură, deși știu câte pierd pentru asta. Mă enervez și îmi jur să nu mai iert și să nu mai întorc capul vreodată. Dar mă întorc, și trec cu vederea, și încerc să șterg, pentru că însemnați atât de mult...

Nu-mi pasă. Plec. Veți rămâne în sfârșit în urmă. Îmi încerc aripile, voi zbura singură, fără voi să mă mai trageți în jos. Mă desprind de trecut și mă desprind de voi...


A doua, sunteți cei ce care n-am nicio problemă să vă las în urmă, deși n-aș vrea să fac asta...
Sunteți acolo, și mă pot baza pe voi, și reușiți de fiecare dată să-mi faceți ziua puțin mai bună, și nu mă țineți cu nimic în loc, ba chiar mă încurajați să zbor mai sus și să vă dau și vouă curajul sau puterea să o faceți, pentru că nimeni nu își încearcă aripile singur, fără vreo plasă de siguranță...

V-aș lua cu mine dacă aș putea, pentru că îmi face plăcere să-mi petrec timpul cu voi... Dar sentimentele mele sunt destul de slabe încât să-mi permită să plec fără voi cu doar o urmă de regret. Am să vă caut când mă întorc, deși nu mă aștept să mă așteptați, iar dacă voi lipsi suficient cât să mă uitați... ei bine, nu mă va deranja prea tare.


A treia, sunteți cei pe care nu pot și nici nu vreau să vă las în urmă.
Pentru ca nu doar că nu îmi pot imagina viața fără voi, dar nici n-aș vrea asta, pentru că voi sunteți cei care o colorați, cei care o faceți mai frumoasă.
Cei care sunteți acolo, atunci când am nevoie și atunci când n-am nevoie de nimic altceva decât de cineva cu care să-mi împart și să-mi multiplic fericirea. Cei care mă faceți să cresc în fiecare zi, cei cu sprijinul cărora am ajuns până aici. Cei care remediați daunele lăsate de ceilalți. Cei care sunteți tot ceea ce am nevoie.

Pe voi vă iau cu mine - în gând, în inimă și prin binecuvântarea internetului. Voi sunteți cei la care mă voi întoarce.


Și, desigur, mai ești tu. Eterna excepție, paradoxul absolut pentru mine. Mindfuckul absolut dacă vrei.
Te vreau și vreau să nu te vreau, dar în același timp nu te vreau...
N-am nevoie de tine dar cumva am atât de mare nevoie de tine încât îmi vine să urlu...
Te-am lăsat deja în urmă, dar cumva nu mă pot desprinde de tine.
Singurul meu motiv de a rămâne a devenit cel mai puternic motiv pentru a pleca, și totuși nu știu care din ele ești astăzi, sau vei fi mâine. Nu vreau să mă întorc la tine, dar știu că nu voi putea sta departe de tine...
Mă vei aștepta?

Epilog

Au trecut doi ani. Doi ani de când nu te-am mai văzut, de când nu mai știu nimic de tine... Poate chiar mai mulți de când nu te mai iubesc. Sau cel puțin de când cred că nu te mai iubesc.
Încet ai ieșit din mintea mea. Sigur, o mai traversezi din când în când, pentru că nu pot șterge ceva ce a însemnat atât de mult cândva, dar nu mai locuiești aici. Și totuși... ceva e ca și cum n-ai fi plecat niciodată.

Te-ai schimbat atât de mult... de fapt, nu, nu te-ai schimbat. Ai evoluat, te-ai maturizat, dar sub învelișul experienței și al responsabilizării am dat de băiatul acela dulce care m-a învățat cândva să iubesc. Anii care au trecut sunt cât se poate de vizibili. Nu-i pot ignora. Și totuși, e ceva în felul în care îmi vorbești, în felul în care mă faci să mă simt, care nu s-a schimbat absolut deloc. Nu știu cum, sau de ce...

Știu că trebuie să pleci. Știu că ar fi stupid să mă gândesc la cele câteva ore petrecute împreună ca la mai mult de atât, dar cumva nu pot să nu mă gândesc ce-ar fi putut să fie dacă... dacă n-ai fi aici pentru atât de puțin timp...

Nu-mi mai lipseai... Acum mi-e dor de tine, din nou. De data asta nu mai e nimic dureros în asta, e doar o urmă de tristețe, înăbușită de sentimentul de bine pe care l-ai lăsat în urmă. Mi-e dor de tine, așa cum îmi e dor de un loc frumos pe care l-am vizitat cândva sau de o carte bună care m-a făcut să visez... mi-e dor de tine cu doar o mică urmă de regret că faci parte din trecut și un zâmbet lat și tâmp și fericit că ai fost o parte din mine și ai lăsat în urmă amintiri atât de frumoase. Amintiri care nu mă rănesc, ci sunt destul pentru a retrăi o senzație, a mă face să zâmbesc și să-mi continui drumul...

Trecuse atât de mult timp, încât nu cred că eu, în locul tău, aș fi vrut să ieșim. Mi-ar fi fost teamă ca după atâta timp să nu distrugem amintirea unor vremuri care ar trebui lăsate în trecut. Mă bucur atât de mult că m-ai sunat, că ți-ai amintit de mine, că ai vrut să mă vezi. Pentru că acum știu că unele lucruri nu se șterg niciodată...



I guess feelings might fade, but they never really go away, do they?