Dacă acasă aveam totul, de ce n-am fost niciodată cu adevărat fericită?
Nu pot numi nici măcar un singur lucru care să-mi fi lipsit. Totuși, încetasem să mai fiu fericită de mult...
Fericirea devenise urmarea imediată și temporară a vreunei gratificări, și trebuia să lupt constant pentru mai mult, mai bine, mai... diferit pentru a menține o aparență temporară a fericirii.
Uitasem că poate fi și altfel. Uitasem că fericirea nu trebuie întreținută constant prin artificii complicate, că fericirea înseamnă doar... să te bucuri de ea.
Credeam că am fost o proastă că am aruncat la gunoi tot ce aveam sperând ca o să reconstruiesc totul aici... Ah, ce bine-am făcut!
Mă întreb dacă aș fi reușit vreodată să mă desprind de tot ceea ce mă trăgea în jos dacă aș fi rămas. Mă întreb dacă mi-aș fi dat seama vreodată că îmi fac rău dacă aș fi rămas. Cel mai frumos e că... nu prea contează.

Cel mai frumos lucru în a lăsa totul în urmă e că nu îmi mai e frică să mă desprind de oameni doar pentru că au însemnat cândva mult, doar pentru că cred ca am nevoie de ei. Atunci când pleci nu mai ai nevoie de nimeni, și în momentul în care realizezi asta, totul se schimbă.

Aveam nevoie disperată de cineva, ceva, orice... Nu știam ce și nu știu nici acum, dar știu că am găsit ce căutam. Viața mea are sens din nou, fără vreuna din bucățile din trecut, și sunt fericită pentru că e zi, sau pentru că e soare, sau pentru că plouă, sau pentru că mirosul cafelei dimineața e minunat. Nu știu de ce sunt fericită, doar sunt.
Mi-am depășit cea mai mare temere. Nu-mi mai e frică să pierd. Am pierdut deja tot, și sunt bine. Orice-aș pierde acum, știu ca nu mă va distruge. Orice-aș pierde, nu-mi mai e frică să o iau de la început... Poate că nu e rău să renunți și să începi din nou. Aș fi putut muri prinsă în lupta de a-mi reconstrui viața pe care credeam că trebuie să o am fără să-mi dau seama că asta mă trage in jos. Poate că sunt lucruri care nu mai pot fi reparate nicicum...

Singurul lucru care mă sperie acum e să mă întorc. Să văd exact ce-a rămas din ce-a fost.
Sigur că e trist să-ți vezi trecutul în ruine. Dar acum nu va mai fi promisiunea că într-o zi voi scăpa de-aici, ci siguranța că altundeva am la ce să mă întorc...

If it scares you, it probably is exactly what you need.

Dacă ai decis să părăsești un loc, nu te mai întoarce. Nu mai e nimic care să te aștepte acolo.

Dacă ai decis să lași ceva în urmă, nu te răzgândi.

Dacă ai decis să părăsești pe cineva... nu mai poți retrage asta. Lasă-l să-și continuie viața.

Dacă ți-ai pierdut încrederea în cineva... a fost cu un motiv. Nu-i mai cauta scuze, te va răni iar.

Problema mea e că niciodată nu știu când să pun punct.

Sa poate tocmai aceea că pun punct, dar apoi încerc să continui ideea, să continui povestea la fel ca înainte de acel punct când, de fapt, e doar... punct. Fără continuare sau o partea a IIa trasă de păr pentru ca prima a fost minunata. Fără să recitești ce a trecut deja. Fără poate-nu-e-totul-pierdut. Doar punct și... un nou început.

Am nevoie să învăț să mă desprind. Am nevoie să las în urmă persoanele care mă trag în jos. Persoanele care se mulțumesc cu o rutină care nu duce nicăieri și care încearcă să-mi impună și mie aceeași cale. Nu mai avem nimic comun... poate că nici n-am avut vreodată. Doar pentru că e calea cea mai bună pentru cei care se tem de orice e nou, de orice e diferit de tot ceea ce au făcut până acum, nu înseamnă că e o cale bună de urmat pentru mine... E doar calea cea mai scurtă către a o lua razna.

Dacă e nou, e bun. Dacă e diferit, e și mai bun. Dacă n-are nicio legătură cu ultima poveste, e perfect - e exact ceea ce am nevoie..

Și încă odată, rămân cu atât -

Când Dumnezeu vrea să-i ia cuiva mințile, îi îndeplinește toate dorințele.

Cât despre tine...

Ești cea mai complicată chestie în care m-am băgat vreodată.
Sentimentele mele pentru tine sunt complicate, manifestările tale sunt complicate și sunt sigură că și sentimentele tale pentru mine sunt complicate și amestecate. Pentru că da, refuz să cred că nu mai simți nimic pentru mine. Nu știu cum sau în ce fel, dar încă îți pasă al naibii de mult...
Faptul că pari să suferi de personalitate bipolară în ceea ce mă privește nu mă ajută deloc, dar deloc!

Te înțeleg.
Am învățat să citesc prin fațada pe care te străduiești atât de tare s-o întreții și de cele mai multe ori îți pot ghici sentimentele, îți pot intui jocurile, îți înțeleg motivele. Nu întotdeauna vreau să le accept, îmi doresc să n-am dreptate, dar le pot ghici... îți pot anticipa majoritatea reacțiilor. Apoi, chiar când nu mai sunt atentă, mă iei complet prin surprindere și iar mă dai peste cap...
Ar cam fi cazul să nu te mai las să faci asta, știu. Dar e al naibii de interesant... E incredibil cum după tot timpul ăsta încă mă mai surprinzi când mă aștept mai puțin. Ma enervezi când faci asta, dar probabil că asta e ceea ce mă împiedică să mă plictisesc...

M-am trezit stând lângă tine, cu un pahar de vin în față, fără să-mi mai fie teamă să zic sau să fac ceva ce n-ar trebui. Cine-ar fi crezut că o să ajungem să râdem în hohote în mijlocul nopții ca doi prieteni vechi?
Oare ce va fi mâine?

Fata aceea...

Sunt fata aceea care stă singură și citește, privind din când în când pe geamul murdar, visând la viața pe care o va începe curând la capătul peronului sau pe scările impunătoare ale facultății. Fata aceea care citește liniștită într-un Railjet și fata aceea cu o urmă de disperare pe chip încercând să se descurce cu o hartă îmbârligată cu scris mic, pe o foaie mai mare decât ea, în aglomerația din metrou...
Fata aceea în blugi și converși care visează să atingă luna și stelele și tot ce se mai poate atinge dacă profită de oportunitățile din aglomerația marelui oraș în care vrea să-și ia viața de la început. Fata aceea care aleargă dintr-o parte în alta vrând să le facă pe toate în atât de puțin timp... vrând să rezolve tot, acum.
Care dintre ele? Una dintre ele... oricare dintre ele.

Care din noi va fi aceea care își va atinge visele?
Pot doar să sper că eu voi fi aceea, dar nimeni nu-mi poate garanta nimic...
Oare câte suntem? Oare cât de diferite sunt speranțele pe care ni le facem fiecare dintre noi când ne părăsim orășelul natal? Oare câte dintre noi vom reuși să le împlinim?

Nu mi-am mai dorit niciodată de atât de multe ori într-o singură zi să mă arunc pe jos și să plâng, pentru că disperarea nu-mi mai încape în cuvinte. Niciodată nu mi-am mai stăpânit lacrimile atât de bine, aprinzând o țigară și grăbind pasul...
N-o să mă descurc aici niciodată!
Poate că nu, dar nu voi renunța. Mă opresc din alergat pentru că mă obligă ora târzie, dar mâine o iau de la început...

A lăsa în urmă

Am să vă împart în trei categorii.

Prima, sunteți cei pe care vreau să vă las în urmă, dar nu pot.
Cei pe care trebuie să vă las în urmă, dacă vreau să merg mai departe, dacă vreau să mă înalț.
Orice-ar fi fost cândva, mă țineți pe loc - mai mult decât atât, mă trageți în jos.
Dar m-am atașat de voi. Țin la voi. Mă dezamăgiți, pentru că nu vă pasă sau pur și simplu pentru că nu sunteți în stare să duceți la bun sfârșit anumite lucruri, să-mi împliniți așteptările. Dar eu continui să mă bazez pe asta și de aceea mă țineți pe loc, îmi furați timp prețios - nu, nu îl furați. Vi-l dau eu singură, deși știu câte pierd pentru asta. Mă enervez și îmi jur să nu mai iert și să nu mai întorc capul vreodată. Dar mă întorc, și trec cu vederea, și încerc să șterg, pentru că însemnați atât de mult...

Nu-mi pasă. Plec. Veți rămâne în sfârșit în urmă. Îmi încerc aripile, voi zbura singură, fără voi să mă mai trageți în jos. Mă desprind de trecut și mă desprind de voi...


A doua, sunteți cei ce care n-am nicio problemă să vă las în urmă, deși n-aș vrea să fac asta...
Sunteți acolo, și mă pot baza pe voi, și reușiți de fiecare dată să-mi faceți ziua puțin mai bună, și nu mă țineți cu nimic în loc, ba chiar mă încurajați să zbor mai sus și să vă dau și vouă curajul sau puterea să o faceți, pentru că nimeni nu își încearcă aripile singur, fără vreo plasă de siguranță...

V-aș lua cu mine dacă aș putea, pentru că îmi face plăcere să-mi petrec timpul cu voi... Dar sentimentele mele sunt destul de slabe încât să-mi permită să plec fără voi cu doar o urmă de regret. Am să vă caut când mă întorc, deși nu mă aștept să mă așteptați, iar dacă voi lipsi suficient cât să mă uitați... ei bine, nu mă va deranja prea tare.


A treia, sunteți cei pe care nu pot și nici nu vreau să vă las în urmă.
Pentru ca nu doar că nu îmi pot imagina viața fără voi, dar nici n-aș vrea asta, pentru că voi sunteți cei care o colorați, cei care o faceți mai frumoasă.
Cei care sunteți acolo, atunci când am nevoie și atunci când n-am nevoie de nimic altceva decât de cineva cu care să-mi împart și să-mi multiplic fericirea. Cei care mă faceți să cresc în fiecare zi, cei cu sprijinul cărora am ajuns până aici. Cei care remediați daunele lăsate de ceilalți. Cei care sunteți tot ceea ce am nevoie.

Pe voi vă iau cu mine - în gând, în inimă și prin binecuvântarea internetului. Voi sunteți cei la care mă voi întoarce.


Și, desigur, mai ești tu. Eterna excepție, paradoxul absolut pentru mine. Mindfuckul absolut dacă vrei.
Te vreau și vreau să nu te vreau, dar în același timp nu te vreau...
N-am nevoie de tine dar cumva am atât de mare nevoie de tine încât îmi vine să urlu...
Te-am lăsat deja în urmă, dar cumva nu mă pot desprinde de tine.
Singurul meu motiv de a rămâne a devenit cel mai puternic motiv pentru a pleca, și totuși nu știu care din ele ești astăzi, sau vei fi mâine. Nu vreau să mă întorc la tine, dar știu că nu voi putea sta departe de tine...
Mă vei aștepta?

Epilog

Au trecut doi ani. Doi ani de când nu te-am mai văzut, de când nu mai știu nimic de tine... Poate chiar mai mulți de când nu te mai iubesc. Sau cel puțin de când cred că nu te mai iubesc.
Încet ai ieșit din mintea mea. Sigur, o mai traversezi din când în când, pentru că nu pot șterge ceva ce a însemnat atât de mult cândva, dar nu mai locuiești aici. Și totuși... ceva e ca și cum n-ai fi plecat niciodată.

Te-ai schimbat atât de mult... de fapt, nu, nu te-ai schimbat. Ai evoluat, te-ai maturizat, dar sub învelișul experienței și al responsabilizării am dat de băiatul acela dulce care m-a învățat cândva să iubesc. Anii care au trecut sunt cât se poate de vizibili. Nu-i pot ignora. Și totuși, e ceva în felul în care îmi vorbești, în felul în care mă faci să mă simt, care nu s-a schimbat absolut deloc. Nu știu cum, sau de ce...

Știu că trebuie să pleci. Știu că ar fi stupid să mă gândesc la cele câteva ore petrecute împreună ca la mai mult de atât, dar cumva nu pot să nu mă gândesc ce-ar fi putut să fie dacă... dacă n-ai fi aici pentru atât de puțin timp...

Nu-mi mai lipseai... Acum mi-e dor de tine, din nou. De data asta nu mai e nimic dureros în asta, e doar o urmă de tristețe, înăbușită de sentimentul de bine pe care l-ai lăsat în urmă. Mi-e dor de tine, așa cum îmi e dor de un loc frumos pe care l-am vizitat cândva sau de o carte bună care m-a făcut să visez... mi-e dor de tine cu doar o mică urmă de regret că faci parte din trecut și un zâmbet lat și tâmp și fericit că ai fost o parte din mine și ai lăsat în urmă amintiri atât de frumoase. Amintiri care nu mă rănesc, ci sunt destul pentru a retrăi o senzație, a mă face să zâmbesc și să-mi continui drumul...

Trecuse atât de mult timp, încât nu cred că eu, în locul tău, aș fi vrut să ieșim. Mi-ar fi fost teamă ca după atâta timp să nu distrugem amintirea unor vremuri care ar trebui lăsate în trecut. Mă bucur atât de mult că m-ai sunat, că ți-ai amintit de mine, că ai vrut să mă vezi. Pentru că acum știu că unele lucruri nu se șterg niciodată...



I guess feelings might fade, but they never really go away, do they?

Mi-am sfâșiat inima în lacrimi, încă o seară, și încă una, încercând s-o ascund apoi dimineața în spatele zâmbetelor largi și a unui fond de ten bun. Zâmbetele s-au rărit încet, și n-am mai rămas cu nimic care să mă treacă de apus. Am uitat să mai râd sau să mă mai bucur de lucrurile mici. M-am scufundat în tristețe și am ajuns atât de aproape de înec...

Dar încet, și lacrimile s-au terminat. Și a apărut o ea. Și acum știu că de data asta chiar s-a terminat...
Și doare. Dar nu mai doare atât de tare de când mi-ai demonstrat că nu meriți...
Ți-am oferit totul, dar tu nu mă vrei pentru mine, ci pentru a-ți gâdila orgoliul, ceea ce nu mai am de gând să fac. O voi lăsa pe ea să facă asta.
Am pierdut destul timp așteptând după nimic și e cazul să-mi amintesc de mine. Să-mi amintesc de cum eram fără tine. Poate ca nu la fel de euforică, dar mai bună, mai calmă, mai eficientă. ”I love you, but I love me more”. Te iubesc, dar iubesc atâtea alte lucruri... Nu mai e cazul să las singurul detaliu care lipsește să facă întregul să dispară. Cândva, mi-era al naibii de bine fără tine. Îmi va fi din nou.
Viitorul meu nu merită să aștepte pentru nimeni, pentru că în curând, nimic din toate astea nu va mai conta - tot ce voi mai avea, voi fi eu - ar fi bine să fiu împăcată cu mine când se va întâmpla asta...

Dacă nu e ok, nu e sfârșitul - dacă sfârșitul nu e în brațele tale, ci să fiu departe de ele și fericită? Poate că sfârșitul e aproape. Sper că e aproape. E și cazul, după atâta timp...

Din seria nu am nimic fără tine...
Nu e pentru că nu mai am nimic fără tine. N-ai luat cu tine nimic fizic, în afară de prezența ta... pe care am încercat să o umplu cu diverse artificii. Tehnic, am mai multe ca niciodată... dar atunci de ce mă simt atât de singură, ca și cum totul ar fi pustiu în jurul meu? Nu-mi mai pasă de nimic altceva...
E ca și cum n-aș mai avea nimic, pentru că nu mai percep nimic... în afară de amintiri. Și cum să nu te simți ca și cum ți s-ar fi luat totul, când singurul lucru care mai contează, lipsește?

Aș vrea atât de mult să nu mai sper că o să te răzgândești și să-ți scriu. Să-mi cer explicațiile, pe care știu de pe-acum că și dacă le primesc, nu mă vor face decât și mai confuză... Să-ți scriu și ce să-ți zic? Că mi-e dor de tine? Nu-i un motiv destul de bun. Altul n-am...

Gândesc prea mult, ca întotdeauna, și îmi fac rău, ca întotdeauna. Mi-aș dori să pot transforma tristețea în furie, să o canalizez asupra ta până ajung să te urăsc și încetează să mai doară... dar nu pot. Nu pot să urăsc ceva ce iubesc, și nu voi putea ajunge niciodată să urăsc ceva ce am iubit atât de mult...

Nu stiu...

Nu știu ce vreau... ei bine, nu, nu știu ce vreau. Te vreau pe tine. Cred. Nu vreau să te mai văd, pentru că nimic nu doare mai tare decât răceala omului care înseamnă cel mai mult. Dar vreau să te văd și să nu-mi spui nimic pentru că nu vreau să nu știu nimic de tine și pentru că nu știu cum să-ți răspund și câte să-ți zic și cum să mă comport în preajma ta. Vreau să vorbim pentru că sunt atâtea lucruri pe care aș vrea să le știu, atâtea întrebări cu care am rămas, atâtea lucruri despre care n-ai nici cea mai vagă idee și aș vrea să le știi... atâtea lucruri care mă țin în loc.

Da, alerg mereu după mai mult. Când primesc ceea ce mi-am dorit, uit să mă bucur de ceea ce am și pornesc în goană după perfecțiunea care ar-putea-să-fie-dacă... și mai apare un dacă, și încă unul, și alerg mai departe, și cer mai mult, și mai apare un motiv să rămân, dar cumva sfârșește tot prin a mă face să vreau mai mult... Și uit că am vrut și vreau doar atât - pe tine.

Te vreau pentru că nu te mai am? De fapt, te-am avut vreodată cu adevărat? Când erai lângă mine, gândurile tale erau tot acolo? Sufletul tău a fost vreodată lângă mine?

Sau poate că tocmai pentru că știu atât de bine cât de mult te vreau îmi creez singură probleme. Am rămas plină de cicatrici și am continuat, dar poate că daunele nu sunt în inimă, ci în minte. Pentru că apare nesiguranța care devine frică. Mi-e frică să te pierd și asta mă face vulnerabilă și mi-e frică să fiu vulnerabilă pentru că asta înseamnă ca pot fi rănită. Și o iau la fugă într-o tentativă de autoconservare, ca să-mi dau seama că nu fac decât să mă rănesc singură. Și mă întorc cu coada între picioare la tine, prea mândră să implor iertare, prea slabă să îmi asum decizia inițială... dar te-am rănit deja. Pe lângă nesiguranța mea, am creat motive pentru a ta. Spuneai că ți-e frică să te îndrăgostești, iar eu ți-am dat și toate motivele. Și văd asta, și îmi pare rău, și aș vrea să-ți spun ce simt dar nu știu cum și nu știu dacă ar trebui și mă enervez și mă panichez și nu te menajez și te îndepărtez, și te las să pleci...
Deși fiecare parte din mine urlă că sunt o proastă, nu spun nimic pentru că doar ție nu îți pasă și ar fi degeaba și nu pot să-mi arăt vulnerabilitatea și că mă doare pentru că trebuie să par puternica și atunci când nu mai sunt în stare să mă adun, cu mințile împrăștiate în toate direcțiile... Trebuie să par puternică pentru că... nu știu de ce. Pentru că nu știu altă cale...

Sunt puțin confuza, și puțin beata, și puțin deprimată, și puțin fericită, și puțin speriată, și puțin... doar puțin îndrăgostită. Și mă panichez... puțin mai mult.

Te iubesc. Aș putea posta asta într-un status de Facebook și să îți dau tag ca să vadă toată lumea, să urlu asta în piața Unirii, să îi spun asta fiecărui om care te cunoaște, fiecărui om cu care vorbesc, fiecărui om dispus să mă asculte... toate astea la un loc n-ar cere mai mult curaj sau mai multă stăpânire de sine decât să îți scriu asta doar ție, într-un sms, sau să țin capul drept, să te privesc în ochi și să-ți spun ceea ce acum știu că e adevărat...
Da, știu, acum nu mai contează.

Spun că iubesc ploaia. Mă binedispune, mă liniștește, mă relaxează, îmi încarcă bateriile... Totuși, nu mă avânt în ploaie. De câte ori mă surprinde, o iau la fugă spre primul adăpost, prima umbrelă, primul mijloc de transport.

Îmi place, dar îmi place să o admir de la geam sau de pe terasă, cu un hanorac gros în jurul meu și o cană aburindă în mâini. Îi savurez mirosul, îi ascult ritmul repetitiv,care-mi pune gândurile în ordine, îmi întind mâna încercând să o prind în palmă, așteptându-i atingerea, dar nu mă avânt mai mult de atât.
Nu-mi părăsesc colțișorul călduros, zona de confort... Îmi creez singură, din proprie inițiativă, cușca și mă închid în ea.

Asta fac și cu tine?
Îți duc dorul, mă arunc spre tine, dar când te am, oricât m-aș bucura să-mi sprijin capul pe gâtul tău și să-ți inhalez parfumul, oricât de des aș întinde mâinile pentru a te atinge, oricât de aproape ai fi, nu părăsesc limitele înguste ale colțișorului meu. Nu mă arunc cu capul înainte, direct în tine... Gândurile mele, rămân ale mele; sufletul meu rămâne încuiat - nu-l descui nici cât să mă pot strecura în al tău.
Nu pentru că n-aș vrea asta mai mult decât orice, ci pentru că mi-e frică. Atât de frică, încât nu știu cum să fac asta, și nu mă avânt să încep bâjbâind, așa cum ar trebui... E singura cale, dar nu e destul de sigură cât să găsesc curajul să pornesc de-a lungul ei.

Mai pot spune că te iubesc, dacă te țin la distanță?

Curățenia de primăvară

În cameră și în inimă. Cu geamurile larg deschise, pentru ca vântul să mă scape de parfumul tău, împrăștiat pe toate lucrurile mele.

Impregnat în șervețelele pline de rimel de lângă pat, pe care le îndes în gunoi, printre ambalaje de ciocolata și bucăți de speranțe, mucuri de țigări cu gust amar.
E impregnat în așternuturi, pe care le arunc printre șosete prăfuite și haine care se încăpățânează să păstreze atingerea ta.

E același parfum care făcea floarea de pe pervaz să înflorească, soarele să răzbată prin perdele și fluturii să prindă aripi în stomacul meu. Îmi face greață.

N-am să-ți spun că te iubesc într-o zi de 14 februarie.

Îți voi spune ca te iubesc atunci când te voi iubi atât de mult, încât va trebui să-mi eliberez iubirea ca să-mi pot aminti să respir, când te voi iubi atât de mult încât nu-mi va păsa cine mă aude, într-o zi de luni sau într-o duminică leneșă, într-o frumoasă zi cu ploaie sau într-o dimineață în care mă voi trezi sub raze calde de soare, în brațele tale, leneșă și ciufulită, dar prea fericită ca să mai am loc de altceva...

Pentru că iubirea nu e un clișeu și nu pot s-o las să devină unul, nu pentru mine, nu acum și nu la bătrânețe, niciodată.
Pentru că dacă să iubești devine un clișeu, o rutină notată în calendarul minții, o singură dată pe an unanim acceptată, cu ce naiba mai rămânem?

Și totuși... te iubesc.

Vrei să mă cunoști.

Ce aș putea să-ți spun despre mine? Dacă vrei atât de mult să mă cunoști, ar trebui să-ți faci timp să stai prin preajma mea până ce ajungi să știi ceva despre mine.

Ce ai vrea să-ți spun? Sunt o fată, din unele puncte de vedere tipică. Nu îmi plac gândacii sau alte chestii de genul și cu atât mai puțin să-i pui prin preajma mea. Dar știi asta deja.

Îmi place să mă înconjor de oameni foarte diferiți. Am prietenii cu care beau, am prietenii cu care fac schimb de cărți, am prietenii cu care merg în parc, o grămadă de feluri de prieteni. Unii dintre ei îmi sunt cei mai buni prieteni, ei sunt acolo indiferent de dispoziție sau activitate. Ceea ce au în comun este bunul simț. Fiecare din ei are o limită. Indiferent de cine sau ce ne batem joc, indiferent cât de tare ne certăm, există o limită. Sunt obișnuită să mă încred în oameni. Până la un punct, niciodată în totalitate, dar am încredere în oamenii din jurul meu. Ai ști și asta, dacă te-ai gândi atât de departe. Nu sunt obișnuită cu oamenii ca tine. Știam că există, dar credeam că știu să îi recunosc și să-i țin la distanță. Se pare că nu. M-ai adus în punctul în care am renunțat.
Eu nu renunț. Nu mă las. Dar nu cu tine... m-ai adus în punctul în care nu mai merită să lupt înapoi, nici măcar să mă apăr. M-ai adus în punctul în care renunț și suport pur și simplu, pentru că orice altceva ar fi o risipă de energie mult prea mare.

M-ai adus în punctul în care am renunțat pur și simplu pentru că nu merită. Nu credeam că sunt capabilă de așa ceva...
Mă face să-mi dau seama cât de norocoasă sunt să am oamenii pe care îi am în jurul meu. Mă face să mă întreb cum am putut greși atât în privința ta.

Sunt pretențioasă. Mereu. De obicei mai pretențioasă decât ar fi cazul, poate din aroganță. Și obțin ceea ce-mi doresc. Cum aș putea ajunge la ce e mai bun dacă m-aș opri la primul lucru care îmi iese în cale? De obicei cer exact ceea ce vreau, sau plec cu mâna goală. O pereche de pantofi care să mi se potrivească, sau mă mulțumesc cu cei pe care îi am în dulap. Frappe cu frișcă sau o cafea simplă. O companie plăcută sau dacă nu, atunci liniște.

Vreau să fiu o prioritate, sau poți să te duci naiba. Ești lângă mine atunci când vreau, indiferent lângă care alta ai putea fi în momentul acela, sau rămâi cu ea. N-am de gând să te las să te joci. Poți pleca oricând vrei tu, dar să nu te aștepți să te și întorci când vrei.
Nu contează ce crezi. Nu-mi pasă dacă fac pe intangibila. Nu-mi pasă dacă sunt prea copilăroasă pentru tine. N-am să stau să aștept până realizezi tu unde îți e mai bine.
Ia o decizie și ai curajul să ți-o asumi, dacă nu, să nu te miri dacă voi fi luat eu decizia pentru tine.