Mi-am sfâșiat inima în lacrimi, încă o seară, și încă una, încercând s-o ascund apoi dimineața în spatele zâmbetelor largi și a unui fond de ten bun. Zâmbetele s-au rărit încet, și n-am mai rămas cu nimic care să mă treacă de apus. Am uitat să mai râd sau să mă mai bucur de lucrurile mici. M-am scufundat în tristețe și am ajuns atât de aproape de înec...

Dar încet, și lacrimile s-au terminat. Și a apărut o ea. Și acum știu că de data asta chiar s-a terminat...
Și doare. Dar nu mai doare atât de tare de când mi-ai demonstrat că nu meriți...
Ți-am oferit totul, dar tu nu mă vrei pentru mine, ci pentru a-ți gâdila orgoliul, ceea ce nu mai am de gând să fac. O voi lăsa pe ea să facă asta.
Am pierdut destul timp așteptând după nimic și e cazul să-mi amintesc de mine. Să-mi amintesc de cum eram fără tine. Poate ca nu la fel de euforică, dar mai bună, mai calmă, mai eficientă. ”I love you, but I love me more”. Te iubesc, dar iubesc atâtea alte lucruri... Nu mai e cazul să las singurul detaliu care lipsește să facă întregul să dispară. Cândva, mi-era al naibii de bine fără tine. Îmi va fi din nou.
Viitorul meu nu merită să aștepte pentru nimeni, pentru că în curând, nimic din toate astea nu va mai conta - tot ce voi mai avea, voi fi eu - ar fi bine să fiu împăcată cu mine când se va întâmpla asta...

Dacă nu e ok, nu e sfârșitul - dacă sfârșitul nu e în brațele tale, ci să fiu departe de ele și fericită? Poate că sfârșitul e aproape. Sper că e aproape. E și cazul, după atâta timp...