Îmi amintesc când mi-ai povestit că oja mea roșie în contrast cu pielea foarte albă a fost primul lucru pe care l-ai observat când ai intrat în sală. Ți-am răspuns că o port tot timpul... Ai părut mirat și am simțit nevoia să mă justific.
Vinul era de vină, vroiam atât de mult sa mă placi... altfel ți-aș fi spus că mă privește și aș fi considerat subiectul încheiat.
Ți-am explicat că nu văd sensul în a renunța la o anumită preferință de dragul diveristății... mi-ai dat dreptate.
Ți-am povestit despre cum mă plictisesc uneori și mă decid să folosesc oricare alta din ojele din dulap, doar ca să revin apoi la cea veche... doar pentru că mi se face dor.

O discuție profundă despre culoarea ojei, sub clar de lună.
Alegoria perfectă a vieții mele, presupun... Ah, cât de previzibile sunt alegerile mele, indiferent de cât de diferite sunt domeniile. Mă atașez de o nuanță de ojă tot așa cum mă atașez de oameni și îi rămân fidelă și după ce mă dezamăgește deși știu că ar trebui să merg mai departe fără să mă mai agăț de trecut.

Oja nu mă dezamăgește intenționat...
Ah, ce bine-ar fi să-mi acopăr zgârieturile din inimă și marginile ciobite ale sufletului la fel de ușor cum îndepărtez stratul vechi de ojă și îl înlocuiesc cu unul nou...

Viața bate filmul. Sau... nu.

Acum știu de ce plângeam atât de tare la acel film. Nu din cauză că îmi doream foarte mult ca ei să rămână împreună, ci pentru că îmi doream foarte mult ca noi să rămânem împreună.
Pentru că mă identificam cu ea, și atâta timp cât pentru ei mai era o șansă, mai putea exista una și pentru noi...


Acum nu mai există niciuna.
Mi-e greu să admit asta, dar așa e. E sfârștiul, și nu noua poveste aproape de un final tragic mă face să plâng, ci a noastră.
Așa cum știu că e sfârșitul sezonului lor, știu și că e sfârșitul sezonului nostru, doar că eu n-am să revin în toamnă și sfârșitul nostru va rămâne... sfârșitul.

(2012)

And it's as great as it is sad...

Dear hater

Îl vorbești de rău. Mult. Cu fiecare ocazie. Te face să te simți mai bine? Înțeleg de ce. Nu-l poți avea, nu-l poți egala, îl știe toată lumea... trebuie să fie foarte ușor să-l urăști, deși nu ți-a făcut nimic. Pe el și orice altă personalitate demnă de admirație.

Ei bine, mie îmi place. Îmi place cum scrie și îmi place persoana care se reflectă în scrierile lui. Spui ca e nebun? Da, cred că e. Dar nu e ne-bun, opusul lui bun, ci e nebun, opusul lui normal. Opusul lui mediocru. Opusul tău...

Nu pot înțelege de ce ai aspira la a fi normal. Cum poți tinde spre a te pierde în mulțime. Spre a renunța la posibilitatea de a crea o identitate pentru a adopta imitația slabă a uneia care nu te reprezintă și cu care n-ai nimic în comun.

E tot ceea ce disprețuiesc. E tot ce mi-e teamă să ajung.

Pe el îl admir, și nu mi-e rușine cu asta.
Așa că am să continui să-l admir, voi învăța ce e de învățat din tehnicile pe care le stăpânește atât de bine și poate cândva am să ajung și eu pe undeva prin apropierea lui. Pe drumul meu.
Pentru că energia e tot ce am mai de preț, și nu mai văd sensul în a o consuma urând tot ce nu poți fi...

...and supergirls don't cry

Te lauzi cât de bine ți-a ieșit să mă înșeli, că norocul tău că ești un actor atât de bun...
Ok, spune-mi, dragule, ce-ai câștigat?
Te iubeam. Aș fi făcut orice pentru tine. Ți-ai bătut joc de singurul lucru pe care ar fi trebuit să-l apreciezi pentru ca e cel mai de preț lucru pe care ți-l puteam oferi.

Sigur, continuă să te lauzi cât de bine ți-a ieșit să-ți bați joc de sentimentele mele, cât de fraiera sunt... da, știu, sunt o proastă. Am fost o proastă. Nu pentru că ai fi fost tu un actor atât de bun ci pentru că te iubeam atât de mult încât nu vroiam sa cred ca ai fi capabil de asa ceva.
Acum, s-a dus. For good.
Și știi ceva? Nu-mi mai pare rău. Nu mai regret nici măcar că am avut încredere în tine, știind că n-ar trebui.
Nu mai cred că să alegi să vezi ce e mai bun într-un om înainte să-ți demonstreze contrariul e un semn de slăbiciune. E o prostie - poate, dar e uman. Și nu vreau să fiu genul de persoană care ține pe toată lumea la distanța pentru că nu toată lumea merită, pentru că unii mă vor răni. Pentru că n-aș face decât să refuz să acord o șansă și celor care o merită, și să le dau și lor un motiv să se închidă în ei...
Știu că voi fi rănită.
Sunt o fraieră, da. Îmi asum asta. Într-un final, va merita.

Pentru că nu eu sunt de vină în povestea asta. Am să încetez să mă învinuiesc și să mă întreb ce ar fi trebuit să fac altfel, pentru că nu eu sunt cea rea în povestea asta.
Nici nu sunt eu cea care a ieșit în pierdere.
It's on you, honey... this one is on you.
Poți spune ce vrei, cui vrei despre mine. Nu-mi mai pasă. Acum nu mai am niciun motiv să mă simt vinovată, nu mai am niciun motiv să cred că n-am încercat destul, că n-am făcut tot ce se putea face, că n-am mers până la capăt.
Pentru că am mers până la capăt. Doar cei care au făcut-o vreodată știu de cât autocontrol și de cât curaj e nevoie pentru asta.
Tu ești singur, și neînțeles, și vrei pe cineva care să-ți fie alături atunci când ai nevoie... Am vrut să fiu persoana aceea, am încercat atât de tare... n-a fost destul. Atunci când găsești pe cineva care să fie lângă tine, faci tot ce poți să alungi persoana aceea, să o rănești până ce pleacă, pentru că... pentru că poți, probabil. Îți doresc succes în a găsi pe cineva și mi-e milă de cea care va mai încerca asta. Sau cine știe, poate următoarea va fi cea care să te învețe să apreciezi oamenii care îți vor binele...
I won't hold my breath.

Deși nu-mi vine să cred cât de departe a fost nevoie să se ajungă pentru asta, renunț la tine - nu pentru că sunt obligată de împrejurări să o fac, ci pentru că vreau.
Pentru că nu mai e nimic aici ce să-mi pot dori. Nu mai e niciun viitor pentru noi, și nu mă mai doare asta... nu mai vreau nimic de la tine.
Vreau doar să stai departe de mine, cât de departe poți, să nu mai fiu nevoită să te văd vreodată în fața ochilor, pentru că mi se face greață. Îmi faci greață.

(septembrie 2013)

All we have is now...

...don't run from this.

Am petrecut atâta timp jucându-ne unul cu celălalt, unul cu sentimentele celuilalt... Poate ca la un moment dat jocurile astea au avut vreun sens. Poate că așa e să fie, poate că e singurul mod în care știm să fim unul cu celălalt...
Dar nu mai avem tot timpul înaintea nostră, așteptând să ne decidem ce vrem, să ne sincronizăm. Eu voi pleca. Poate că și tu. Poate că nu vei mai fi aici când eu mă voi întoarce. Orice-ar fi, nu mai avem timp să ne jucăm, să ne ascundem după deget... Tot ce avem este acum. Știu că te sperie, știu că tocmai faptul că nu mai avem timp te sperie, te îndepărtează, ca să nu te pot răni atunci cînd plec, dar te rog... te rog, nu fugi iar. Nu acum.
Acum e tot ce avem...




(august 2013)

Giving up

Altă zi, același căcat. Altă persoană, același rezultat.

De ce am eu șervețele lângă laptop? Pentru că am realizat că e inutil să le mai pun la loc. Pentru că zilele vieții mele minunate și strălucitoare se termină în fața aceluiași ecran luminând în întuneric pe care nu-l văd, prea ocupată să-mi șterg rimelul.

Și sunt sătulă, așa de al naibii de sătulă să mai cred că o să se schimbe vreodată ceva, că merită să încerc, că merită să îmi pese, că merită să investesc timp și energie... Pe naiba. Nimic nu se schimbă. Niciodată.

La ce bun să încerci să cunoști o persoană, să o consideri nevinovată până la proba contrarie? Cea mai mare prostie. Toți sunt la fel, toți te vor duce în același loc, singura diferență e că unii se prefac mai bine decât alții.

Vreau să plec de aici. Trebuie să scap de aici, cât mai pot, cât mă mai pot aduna, înainte să o iau razna complet.
Locul ăsta mă macină încet, mă stoarce de vlagă, mă dezgustă - nimic nu mai poate fi schimbat aici. Toți suntem o apă și-un pământ, otrăviți de aceeași societate.
Nu mai vreau să fiu o parte din asta.

(2013)

Are nevoie să se găsească și pentru asta trebuie să fie liberă

Am nevoie să-mi amintesc cine eram înainte de tine și să pornesc de acolo în căutarea a cine sunt.
Am nevoie să îmi dau seama cine am fost pentru a putea ști cine vreau să fiu.
Am nevoie să scap de tine, și de parfumul tău de pe pielea mea, și de urmele tale din mintea mea, pentru a putea ajunge la... mine. La ceea ce sunt - fără tine, după tine. Doar de acolo pot începe să construiesc ceea ce voi fi.
Nu mai sunt sigură cine sunt. Multă vreme n-am avut nici cea mai vaga idee cine sunt. Mă defineam prin dorințele mele și, evident, cea mai mare ai fost tu. Mă defineam prin prioritățile mele. Mă luam prin surprindere de fiecare dată, dar ah, cât de previzibilă eram de fapt! Mai ales pentru tine, pentru toată lumea, mai puțin pentru mine.
Cred că e timpul să-mi recâștig locul de cea mai importantă persoană din viața mea. Nu știu exact cum sau când am decis să ți-l acord ție și nu știu nici unde mi-a fost capul în ziua aceea. Sau în oricare din zilele care au urmat.
Nici nu mai contează.

M-am eliberat încet de toate, de toată lumea, și acum - într-un final - mă eliberez de tine.
Am nevoie să mă găsesc pentru că acum știu că va fi o călătorie interesantă - mult mai interesantă decât orice mi-ai fi putut oferi tu.
Cât despre roadele ce mă așteaptă la finalul ei...

Ar fi bine ca lumea să se ferească din calea mea pentru că am atâtea de recuperat. De data asta nu voi mai lăsa nimic să mă oprească, pentru că... nimic nu mă mai poate opri.
Acum sunt liberă și, mai mult decât atât, acum știu asta, și... prețuiesc asta.