Mă enervează telefonul, care n-a mai vibrat de ceva vreme. Mă enervezi tu, pentru că vrei să știi mereu ce fac, dar uite că m-am obișnuit cu asta și îmi lipsește ceva când nu îmi scrii.
Mă enervează și că nu mai am timp de nimic de când ești tu. Ziua mea se învârte în jurul tău. Îmi ocup timpul până ies cu tine, iar când ajung acasă nu mai fac altceva decât să tastez. Ieșeam zilnic cu fetele, iar acum că nu le mai văd prea des, îmi dau seama că nu le duc lipsa, pentru că ești tu. Ceea ce mă îngrijorează. Nu ar trebui să contezi așa mult. N-ar trebui să ne vedem zilnic. N-ar trebui sa ne trimitem sute de mesaje. N-ar trebui să-ți simt lipsa, niciodată. N-ar trebui să mă gândesc la tine când încerc să citesc una din cărțile de care tocmai m-am îndrăgostit, n-ar trebui sa apăs pause în timpul unui episod din gossip girl ca să-ți răspund ție. La naiba cu tine, ar trebui să o iau la fugă la viteză maximă în direcție opusă...
Nu, asta nu sunt eu. Nici măcar nu sunt îndrăgostită, sau măcar pe aproape... atunci ce naiba mă ține lângă tine? De ce de câte ori mă decid să o las mai moale, mă trezesc prinsă în brațele tale?
Damn it! Presupun că vacanța e de vină, eu sunt plictisită, iar tu ceva nou, de care o să mă plictisesc la fel ca și de toți ceilalți, oricât mi-aș dori să fie altfel de data asta...
Nu așa ar trebui să fie o relație. Cu mine, n-ai să ai relația pe care ți-o dorești, pentru că eu nu sunt dispusă să-mi împart lumea cu tine. Sigur, a ta e interesantă... pe termen scurt. Așa că ce rămâne de făcut?
Să-mi permit să mă atașez? Să-mi testez limitele? Sau să mă eliberez, cât mai pot?

Your love's put me at the top of the world...
One thing about being on top of the world - it gives you a long, long way to fall.

Te-ai uitat vreodată înapoi și ți-a fost dor, gândindu-te cât de bine era? Sunt sigură că da. Și asta te-a întristat, nu? Iar ceea ce te-a făcut să mergi înainte lăsând și nefericirea în urmă a fost gândul că vor mai fi asemenea momente, că va fi mai bine, nu?

Mă uit în urmă la momentele frumoase si nu-mi pare rău, pentru că acum chiar e mai bine. Pentru că oricâte am pierdut, acum am mai multe ca niciodată și, mai ales, fac ceea ce vreau eu să fac. A devenit mai bine, și sunt mai fericită ca niciodată.
Dar dacă nu va mai deveni mai bine? Dacă porția mea de fericire se termină cu asta? Dacă astea sunt ultimele salturi din caruselul meu și mă așteaptă o viață constantă, mediocră, plictisitoare, unde ideea că va fi mai bine mă duce înainte dar nu devine mai bine și se pierde și speranța și odată cu ea și ultimele grame de fericire?
Dacă mă voi uita cândva înapoi, peste mulți mulți ani, și tot astea vor fi cele mai frumoase vremuri, și nu voi regreta atât faptul că s-au dus cât faptul că nu le-am apreciat destul? Că n-am făcut destule poze, că n-am păstrat amintiri, că n-am ținut un jurnal, că am aruncat la gunoi lucruri al naibii de bune în ideea că nu mai am nevoie de ele?